Maison de Terre

 

My Grace

 

în șoaptă

      

        ...I don't long for anyone,

        But I don't want, don't want, don't want

        To know how they kiss each other.

        (Anna Akhmatova)

De parcă ar fi prima 

și ultima zăpadă care acoperă grădina

primăvara nu-și va mai ciufuli 

petalele colorate aici

deschid ușa larg îmi este frică 

să trec singură 

din noapte în noapte

vin mamă la tine să fim din nou împreună

numai ce-ai dat poți avea: inima inima

nici drumurile misterioase din palme

nu le mai simt

Îi las vântului partea lui —

îmi învăluie fața. în locul ochilor 

gropi comune în miniatură

număr în șoaptă unu doi 

înapoi la unu

cu mine numără și vântul 

nu mă mai minte 

Eleno kerko

 

triluri

 

ploaia și-a pierdut de tot mințile

și-a plecat aproape oarbă

îmi sfârtec memoria din pricina 

unui cuvânt în limba sârbă. 

înainte de a-mi mișca colțurile buzelor în jos

(așa cum fac uneori oamenii singuri)

plonjez într-o indiferență totală 

— aceea de început de an —

deși încă mai cred în curentul care ne va purta 

dintr-un decor în altul

conștientă că transformările la care visăm

acut

nu ni le garantează nimeni.

lumea în care ai vrea să te reîntorci nu mai există

rădăcinile merilor 

au putrezit.

rugăciunea (dacă poate fi numită astfel) 

are legătură cu soarele tandru:

măcar un anotimp 

pentru zborul lin al cintezelor

care mă așteaptă 

fără să le pese prea mult de iminența anihilării cosmice

să le fărâmițez în palme coji de pâine

așa așa 

cât mai mărunt

și să le înmoi în picăturile rămase 

în urma ploii nebune.

bustul lunii dismorfozat 

printre plăcile de oțel ale bălților

pieces of me

 

drumul spre casă

De-o vreme nicio știre despre cutremure

pământul se clatină ușor numai la suprafață

lumea – ce lucru teribil (spunea Cézanne)

orașele sclipesc în bălți și noroaie

rădăcinile viței de vie se înmulțesc în sălbăticie

 

Se crapă de ziuă fără martori credibili

închid ochii ca să-mi aduc aminte drumul spre casă

e-atâta pace în gândul acesta

pe care-l parcurg 

într-o liniște programată

Printre dinți reminiscențele întunericului 

în față unduiește strada micuță 

o singură clădire cu ziduri înalte - 

casa noastră

din când în când un coșmar o scufundă

nu iei partea lui Spinoza (nu râzi nu plângi nu urăști)

nici pe-a lui Şestov (nu țipi nu te revolți)

zilele de demult aproape uitate 

rezistă 

câteva note muzicale 

în dreapta și-n stânga 

inimi sângerânde în formă de oameni 

Les pêcheurs de perles

 

pământul ne recunoaște

                 I cannot tell if the day

                 is ending, or the world

                 ~Anna Akhmatova

până și pe cei mai înstrăinați

ne recunoaște pământul

trăim o viață despre care nu știm 

nimic 

ramele ferestrelor au înghețat 

număr până la trei mii opt sute în gând

banii din vis spunea mama

sunt cuvinte

doar că în ultimul timp și-au pierdut 

                          din putere

unele chiar dispar din dicționare 

(ca în visul lui Descartes 

înainte de a-și scrie teza).

un roman premiat recent 

primește de la mine o biată steluță: 

cineva a furat luna și a mutat-o 

pe altă orbită.

îți spuneam cât îmi e de teamă de viitor 

de limba cobrei 

și de stăpânirile întunericului

sfârșit de zi. cine-mai-știe în care an.

îmi înmoi inima în paharul 

cu whiskey 

înțelegând că e greșit să-ți dorești 

atâtea lucruri

soarele – împotriva omului de zăpadă  

vocea ta din mătase

– o săgeată de lumină 

care trece prin gheața ferestrei 

și spintecă pământul 

în două

All day long

 

Esperanza

 

Media vitae in morte sumus

Încă o zi ca oricare îți spui

te vei ocupa de ea 

fiindcă nu-i prima dată când simți 

cum îți cresc aripi nevăzute în aerul tapetat în tandrețe

curând porțile nopții se vor deschide larg

cu gurile pline de cenușă ne ridicăm  împotriva agoniei și-a absenței curajului 

strigătul e strigăt pentru a fi auzit

setea pentru a fi potolită

Dumnezeu ți-a dat și nu-ți va lua

nu e un zeu cămătar

inima o nadă. nu e destul să te menții la suprafață 

ca scoarța unei răni vechi

o glazură de sânge îngroșat 

o lumânare aproape stinsă  

în ceață

una și alta

toamna într-un magnet de frigider 

cerul într-o minge de foc 

nu știe nimic despre descompunere

slavă ție neobosit anotimp 

cum știi să vii să ne lași singuri 

ca stâlpii înclinați pe lângă casele reci  

mama-i plecată în toamna eternă

tata mă ascultă uneori cum tac 

îmi îngăduie "una și alta" 

dar nu-i pot spune 

că negrul e singura culoare care ne-a mai rămas 

pasărea colibri și-a luat zborul

vorbim cu voci joase despre duminicile încărunțite 

meteoriți loteria locală numere norocoase construcții

despre visele înecate 

în fântâna de neant 

cu gura-i rotundă "ca o pâine" 

poem

 

Mine own king am I and Joel

 

poate

poate că eu m-am oprit

doar umbra mea s-a desprins

mimând libertatea omului natural

consumându-și viața "naivă" 

fără să se rușineze 

de formele ei stranii 

sub aspectele demodate

de foșnetul pe care-l lasă trecând

fără teama erorii

ori a vreunei abateri din drum

de vreme ce drumul e drept 

spre imposibil

The journey

dacă nu mai exiști cum de respiri cu atâta sete în zori

de parcă de lucrul ăsta minor 

ar depinde destinul întregii lumi

în urechi un vals de demult 

            nici nu eram născută 

            poate mama l-a fredonat cândva 

pe malul unui râu tulbure

întrebându-se cine a inventat singurătatea

        vocea ei 

        o pădure adormită în drumul nimănui

îngerii nu mai vin 

        sunt ocupați să-și făurească oglinzi 

din lacrimile adunate în cuiburi de gheață

pierduți printre obiectele din inventarele raiului: 

cuvinte tandre nerostite la timp

muguri de brazi

liniștea după-amiezelor de duminică

un marinar ținut departe de ocean 

nu vede nimic în ferestrele celor mai frumoase case

îi spun inimii mele: nu te cunosc 

galaxiile sunt scrum. de ce-ai mai bate acum!?

poți fi oricine dorești

visele știu să te găsească

nu mai contează dacă plouă ninge

sau e mijlocul unui alt anotimp

legănarea pașilor și timbrul vocii tale 

nu vor putea fi imitate

strecoară-te prin ceața vâscoasă

pe lângă marginile lacurilor 

ori pe sub crengile aproape moarte 

fără să le descrii singurătatea

iar dacă ai rămas cu brațele goale

"singur și rupt de tine" 

îngroapă-ți surâsul. mergi mai departe

ai făcut tot ce se putea face 

într-o singură viață 

               teme-te de asta 

               mai mult decât de nesfârșita noapte

 

Mirou

 

milk and honey

 

Link permanent

https://romanialiterara.com/2024/07/versuri-de-adela-rachi-si-radu-cange/ 

A Swallow Song

 

Baby, You're a Gun

împotriva tăcerii

 

mă fac nevăzută în lumina albastră 

a sfârșitului de august

cineva aplaudă aș putea fi chiar eu cea care bate 

nervos din palme 

nu suntem pregătiți pentru ceea ce va veni

achiziționăm încălțăminte pentru alergat

tablouri cu pânzele goale sub sticla curată

am mai adunat 

câteva viniluri de colecție 

cu Tom Baxter Imelda May Elvis și Bach

firișoarele de sânge intacte sub pielea nebronzată 

creierul încă sănătos inima 

ar mai avea nevoie de ceva

dar la ce-i bun un înger care tot moare 

și tot învie 

ba în cer ba pe pământ

noapte de noapte plouă

îmi desfac scaunul pliant

privesc ploaia 

cum cade peste fantoma palidă a felinarului din stradă 

las telefonul pe hol

într-un coșuleț din nuiele pătrat adorm

cu gândul la ploaia care nu se mai oprește 

ca un robinet stricat

I don't have any of these things

 

Tellus

vor veni zile mai bune își spune orbul 

învățând despre soare în timp ce pipăie întunericul

tu vii și pleci eu cârpesc umbrela pentru ploaia de mâine

ceața se răspândește peste tot ca o prevestire rea

generalii romani cereau medicilor 

să le marcheze pieptul în dreptul inimii 

cu cerneală roșie

războaiele îi chemau pentru victorie 

pentru eșec

mărșăluiau știind bine că atunci când nu mai e nimic de pierdut 

se mai poate pierde

ne strângem mâinile pentru ultima oară

cu ochii închiși amuțiți. de undeva de sus se poate vedea 

cum pământul își leagănă pântecul

la televizor într-o altă parte de lume 

un nebun cheamă ploaia amenințând

cu un toiag norii invizibili

la o adunare politică Elvis is still in the building

în căști Mark Knopfler cu hitul lui de demult 

this one's not going to end well for anyone 

orașul încoronat aparține în continuare tuturor și nimănui

trenurile oprite pe miriște

lumea e atât de frumoasă și fără perspectivă

cerul în haina lui de pudră mă așteaptă să mă întorc acasă

în urma mea luminile se sting

Résonances

 

cruzime

i-am dat cerșetorului niște bani 

și n-am fost mulțumită

m-am întors i-am întins felia mea de tort 

cu cifrele acelea rotunde dulci

și n-am fost mulțumită

de parcă l-aș fi urât cu toată puterea

nu mai vreau i-am zis 

ia-mi și orele întunecate mai bine ia-le pe toate 

m-a privit cu atenție 

lipsit de griji

ochii înverziți ca o câmpie imensă

în care ar putea trăi o sumedenie de păsări și animale micuțe

pieptul larg în forma unei corăbii

apoi am simțit că nu mă mai vede

mă aflam în fața lui dar nu mai eram

ca un poem într-o bibliotecă părăsită 

de mii de ani

febra corzilor

           

              și dacă aș fi avut ochii lor, deodată 

               la ce aș spera? 

             ~ René Char

răceala metalului și curățenia lamei cuțitului

din palma mea mă fascinează

ticăitul ceasului de perete mă aruncă 

în mijlocul unei grămăjoare de ani 

cuvinte gesturi amestecate chipuri ecouri himere 

Segovia împreună cu Bach acoperă aerul 

constelațiile există doar în febra corzilor de chitară

nu-l înțeleg deloc pe poetul acela hondurian 

frumusețea nu poate fi un premiu 

frumusețea e întinderea de nea dimprejurul unei biserici 

cu turnul din lemn

frumusețea e icoana roasă de lacrimi

primul răsărit al unui sinucigaș

care vede ceea ce nu mai putea vedea

All the world is green

 

orașe în umbră

 

siluetele brazilor cu rădăcinile lor adânci 

vor prelungi toamna

însă frigul ne va cuprinde curând

spune-mi dă-mi toate veștile triste deodată

într-o carte veche lespedea mai întâi apasă inima 

fiindcă n-a înțeles nimic. 

e târziu sufletele sclipesc în lacrimi

ne rupem unii de alții pentru totdeauna 

rămâne amintirea unei zile însorite rămân umbrele palide 

orașele nenăscute

în cer

pe pământ 

păianjeni furnici șerpi ori brotăcei

acolo e întotdeauna senin

aici câteva furnici în miniatură încearcă să escaladeze fotoliul din piele întoarsă  

să urmărești ceva atât de mic e mai bine decât "înfricoșătorul nimic" 

furnicile trăiesc în colonii 

există furnici lucrătoare furnici soldat și regina 

ea are aripi ea depune ouă ea are camera ei 

o furnică are șase picioare și un stomac împărțit în două 

o parte pentru ea una pentru mușuroi

tu crezi că ești viu fiindcă simți ceva acolo ceva totuși

înțelegi care e treaba cu gravitația 

cu compoziția aerului a sângelui cu facerea lumii 

sau cu umbrele girafelor care trăiesc în deșertul Kalahari

girafele pot cântări până la 900 de kg

comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor 

la tinerețe trăiesc în grupuri de 20-30 la bătrânețe caută singurătatea

în 2024 au rămas 117 mii de girafe dintr-un million câte au fost numărate la începutul secolului trecut

nu mai înțelegi gesturile mele mărunte sau cum îmi atârn privirea de câte-un obiect 

când întâlnesc un om e o evidență că Dumnezeu a trăit printre noi 

mai vreau să aflu pe cine-ai iubit (dacă ții în mare secret pe cine iubești astăzi)

vreau să știu dacă mai ai părinți dacă visezi mult cu cărțile deschise pe noptieră 

lângă veioza care învinge întunericul

dacă preferi să vorbești despre mașina de făcut zei a lui Bergson

dacă te-ai atașat mai degrabă de bunicii materni 

la ce vârstă ai învățat să mergi pe bicicletă în copilărie preferai să omori 

păianjeni furnici șerpi ori brotăcei 

dacă cineva crede în mine și eu cred în mine

  

neoanele pizzeriilor se joacă cu culorile întunericului

cumpăr rămân în continuare foarte utilă societății 

încă o dată veghez

încă o dată citesc 

sondaje despre cele mai ospitaliere țări din Europa

mai cred în după-amiezile calme 

umbroase 

în feldspatul apusului de soare

îmi iau puțin avânt mă înarmez 

cu argumente solide

inocența nu mi se mai potrivește de când s-a lățit 

cerul cu un cot mai sus de fruntea mea 

nu-mi folosesc copiii pentru a-mi justifica lirismul 

și nici pe tine

numai piatra lunii 

(să-mi alunge măcar câteva din coșmaruri)

 

vai cât de adorabili suntem 

căutând să înțelegem 

ceea ce nu e palpabil 

facem casă bună cu durerea 

animalul cu miliarde de dinți care rupe și sfârtecă 

rupe și sfârtecă 

și nu se mai satură

presimt că va începe să plouă 

așa că mă îndepărtez de lângă fereastră

cu sau fără furtuni 

zilele sunt piesele aceluiași gigantic puzzle 

la care lucrăm de mii de ani până târziu în noapte

intuim atât de puțin din ceea ce ne așteaptă  

 

I can only love and nothing else

    

                   Nothing to begin with

                   ~ Vladimir Holan

nu vei putea schimba nimic în univers

lăsând aici câteva rânduri

inima este ceea ce este 

un nor o intersecție

o "mlaștină educată" (zicea Kunitz )

vocea Marlenei Dietrich 

crescută dintre crăpăturile sufletului ei 

ca să repete

I can only love and nothing else.

un om a fost trimis peste ocean

pentru mai bine de trei ani

e mult de-atunci 

a și uitat mirosul armelor

acum nu-și mai dorește 

decât să vândă câteva viniluri 

dar cine să le mai colecționeze?

un sincer salut celor care încearcă

să mute munții mai aproape 

deși ei știu foarte bine 

pe rând ne sunt toate luate

fotografiile îmbătrânesc deodată cu noi

focul se stinge singur 

până și tu m-ai uitat 

înainte de-a răsări soarele ăsta 

rece

audio.arta scrisului de mana

https://open.spotify.com/episode/4QBkN9GgIHKwiWHJBBkAOg

https://open.spotify.com/episode/4QBkN9GgIHKwiWHJBBkAOg?si=QpJ8xUhxQbaYjzeAoTviMA

https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/arta-scrisului-de-mana-e2hr0ck

Listen to the most recent episode of my podcast: arta scrisului de mana https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/arta-scrisului-de-mana-e2hr0ck

fum. https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/fum-e2hjcg8

  https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/fum-e2hjcg8

https://open.spotify.com/episode/22cs9P6tcSAWJjy5Aha97g?si=QTIS8Yw-RJm0ayjloWPRLg

spectacol

nu vom mai vorbi despre stilourile cu penița de aur

bombardamente curaj marginile vieții

partituri muzicale coloane sonore

nici despre cine îmi ocupă cele mai adânci gânduri 

sau despre dezordinea care domnește acolo

tu respiri ritmat 

elegant 

             pentru tine însuți

eu mă înec în țesătura covorului

           printre figuri geometrice bizare

cerul următoarelor zile

                     va duce lipsa norilor

iarba firavă se închină la licurici 

și la fluturi –

acesta este adevăratul spectacol doamnelor și domnilor

apoi va veni noaptea 

cu lămpile ei letargice

nici moartea nu-i doar o absență 

(cum ni se tot spune)

e o plantă în formă de geană închisă (fără nume)

care crește în întuneric

zile

zile în care port o singură față

stric tot ce era destinat să ajungă stricat 

dar sunt fericită că am mâini

cu ele îmi acopăr ochii

sunt mulțumită că pot visa

fiindcă o inimă fără vise nu-i decât un disc uzat 

nu mi se cere nimic 

mi se promite tot atâta

dincolo de ferestre păsările preocupate cu firimiturile

până când fereastra dispare

pe masă paharele fac acrobații 

într-un singur picior 

dispar și ele

ploaia începe timid 

apoi cade în rafale 

până nu se mai știe cine plânge afară 

și cine înăuntru

alei cu castani

sfârșit de săptămână cu frunze de leuștean uscat 

care se destramă în palmă

vin alb liliac apă 

lucruri care nu pot fi explicate

să mai putem vorbi

înainte să ni se împietrească privirile

să ieșim din noaptea zilei pe vârfuri

urmărind albatroșii 

cum taie blatul pufos al cerului 

trecând de barba lui Dumnezeu

va trebui să-și găsească alte personaje. 

alte valuri.

dincolo de porțile din aur vom mai avea oare părinți?

frați floarea soarelui 

parcuri alei cu castani bucurii nesperate 

lacrimi

unde culorile nu au nume

          

              The singing 

              is a kind of dying

              ~ Anne Sexton

ah de n-ar fi prea târziu 

s-o luăm de la început

niciodată să nu mai înlocuim 

vibrațiile inimii

        cu reflecția asupra lor

să nu mai măsurăm 

spațiul 

de la muțenia unei planete la alta 

să plângem 

până ne adorm dinții

      să visăm că am rămas 

      într-un loc

unde portocalii sunt veșnic în floare

iar timpul nu se mai 

împarte între dimineața și seara

Euro bakery

ieri în orășelul vecin

un tâlhar a omorât un brutar polonez 

pentru numai $50

de treizeci de ani făcea pâine 

după rețeta 

învățată de la bunicii lui

acum locul acela miroase a sânge

deci a infern

consoane și regrete

din serile reci curge aceeași tristețe 

orele dimineților sunt pline 

până la vârf de consoane și de regrete 

încă o dată 

soarele te va găsi neschimbat

a durat ceva 

până să ceri socoteală oaselor tale

urmărind acrobațiile veverițelor 

printre ramurile copacilor înalți

sau poate e doar ceața asta 

ca fumul 

de pe urma unei grenade

        cui să-i ceri voie să te ierți

        să faci pace cu cele mai tăcute părți 

ale inimii tale 

       să te lipești de oglinzi

is it a bad time să trecem la surâsuri?

la morți subite

la galopat dincolo de toate singurătățile

arta scrisului de mână

 

seara cade așa cum cad sufletele soldaților 

într-un război care nu le-a adus decât o ultimă 

lacrimă înghețată și-o dată exactă pe mormânt

nu am nici cea mai mică idee de ce mirodeniile 

de pe rafturile magazinului indian din cartier

m-au făcut să mă îngrijorez 

de semnele care mi-au apărut de curând pe brațul drept

un băiat de vreo 8-9 ani vorbea cu tatăl lui

uite tata eu știu că mama caută vopsea henna 

hai să i-o cumpărăm noi acum

n-am mai ascultat unde-a dus conversația lor

deși e a doua natură să prinzi ce zic ceilalți 

să le înghesui într-un volum

pe lângă impresii despre lumina din spicul de grâu

chipul lui Narcis

râsetele Meduzei invenții rumegușuri 

soarele dintr-o zi de miercuri etc.

ca un jurnal al fericirii ținut de un angajat 

al unei agenții de turism care nu va ajunge vreodată 

în niciuna din vacanțele exotice pe care le vinde

Schubert, Ungarische Melodie. M. Endres

 

ce aș putea să sper

      

                dorul de casă nu se sfârsește vreodată

                ~ Herman Hesse

într-un roman de S. Tesson

e menționată strada Entuziasmului

he he să fii destinat să-ți trăiești viața 

într-o casă pe o stradă cu același nume  

fără să te simți mai norocos decât ceilalți

să nu înțelegi ce vor ei de la tine

            și de ce îți împărtășesc cele mai adânci 

            taine

numele tău 

o micuță deschidere spre 

lumină și-atât.

palmele nu-ți sunt calde

întreabă-te care verb ar putea fi numele tău

cuvintele nu fac niciodată cale întoarsă 

decât dacă urcă spre cer 

în costume negre fără cravată

din pământul înghețat răsar niște firișoare verzi 

atât de fragile de-ți vine să rămâi lângă ele să plângi

pietrele din jur respiră greu

nu sunt moarte

cascade de umbre

            

            I didn't know any better

            than to love you

            ~ Ingeborg Bachmann 

ațipesc pentru câteva minute

pe unde-am umblat? ce mi-au mai șoptit zeii? 

umbrele taie asfaltul care se ridică apoi se lasă

de parc-ar fi respirația unui animal 

preistoric 

băltind în propiul sânge –

uleiul inocent al pământului

toate viețile anterioare le-am împărțit 

cu tine

mâinile tale sunt ale mele și fruntea și tâmplele

oh suflete do something sau ține-mă așa 

din vis în vis unde nu sunt războaie

gări trenuri

numai sunete muzicale 

cerul senin 

lei blânzi 

smochini & frunze de dafin

noi începuturi

Magnolia

 - cu o traducere aproximativă la comentarii pe youtube 

fără urmă

când sufletul nu scoate un sunet 

nimeni nu-i poate lua urma 

se vine se pleacă anul a trecut deja

pastilele de dormit și-au făcut efectul

praful adunat în colțurile încăperilor - 

noua măsurătoare magică a timpului

ai contat pe luciditatea minții tale

deși obișnuiai să urmărești mișcarile norilor

pentru a le descifra mesajele ascunse 

înainte de a se alia cu vântul 

furtunile lasă urme adânci 

trezesc partea întunecată din noi

frica și mânia sunt mai mereu împreună

încercuind orașele mari

bătând bulevardele mână în mână

 

suntem născuți din iubire 

în lipsa ei murim

cu buzele palide și-o narcisă tăcută pe piept

iarba va crește 

în fiecare primăvară peste mormintele 

părăsite 

în Nevada se sapă buncăre 

se adună arme și hrană în cutii de metal

pentru vremuri noi anti-eroice

șapte nopți

mai am câteva lucruri să-ti spun

despre ochii de plumb ai cerului

poate citești poate nu

au venit băieții cu mașinăriile lor

să taie magnoliul din fața casei

le-am arătat cuibul păsărilor

au dat din cap 

au plecat

acum exersez 

văd locul acesta gol

niciodată nu va mai ninge cu flori 

un pic mai departe un pârâu 

pietrele fac pluta cu burțile-n sus 

iar luna pe care-o împărțim în mod egal cu vecinii 

e din nou uitată afară

ascunsă după un nor slăbănog

șapte nopți lungi 

de iarnă au mai 

rămas 

și o semi-eternitate

în căutarea unei guri de cer

de zile întregi plouă fără oprire sunt vinovată 

de lipsa soarelui sunt vinovată pentru fiecare 

clipă în care nu am iubit destul

și pentru 

sfârșitul brusc al copilăriei mele (demult)

doi melci urcă cu greu pe trunchiul 

unui copac în căutarea unei guri de cer

și nu poți să nu te intebi câte vietăți mai adăpostește

ceea ce știm despre fericire 

nu e același lucru cu fericirea

ceea ce se desprinde dintr-o inimă fragilă

aduce a frumusețe și-a moarte

aș vrea să-mi amintesc 

unde dădea ușa din vis 

și câte încăperi au rămas mai departe închise

stelele

pioneze împlântate în pânza de kerosen a cerului

curbează la infinit timpul

întunericul își trage rădăcinile grele de sub case 

și le înghite pe rând așadar iarăși noapte vânt

încerc să-i recunosc vocea

șuierul ascuțit ca marginea unui cub 

de gheață în mijlocul pieptului rotițele 

unei jucării 

se pun în mișcare 

de parc-ar fi un suspin - un fluture care se tot îneacă

apoi liniște

străzile golite de oameni de râsetele lor 

de minciuni

firmituri pentru păsări

dacă lemnul terasei e gol

își întorc ciocurile lor micuțe 

spre fereastra aceea 

din zid 

odată cineva trăia în spatele ei 

și

obișnuia să rupă în bucăți 

resturi de pâine uscată 

ca un joc de cărți pentru o singură pereche de mâini 

cu linii scurte 

adânci

și venele bombate în forma unei litere

fiecare picătură de sânge 

            moștenirea unei dureri 

            gata să-și ia rămas bun 

            în stil clasic

Negra sombra

 

Cando penso que te fuches,
Negra sombra que m'asombras,
Ô pe d'os meus cabezales
Tornas facéndome mofa.

Cando maxino qu'és ida
N'ò mesmo sol te m'amostras,
Y eres á estrela que brila,
Y eres ò vento que zoa.

Si cantan, ês ti que cantas;
Si choran, ês ti que choras,
Y ês o marmurio d'o rio
Y ês á noite y és á aurora.

En todo estás e ti ès todo,
Pra min y en min mesmo moras,
Nin m'abandonarás nunca,
Sombra que sempre m'asombras

~ Rosalía de Castro, Negra Sombra

nu vom şti niciodată

 

                         No one reads here.

                         No one writes here.

                         But God

                         finds the sleeping

                         and the walking

                         heart

                         ~ Olav H. Hauge

niciun loc în care să mă simt în siguranță

degeaba închid ochii

nu-ți apleca urechea

la suntele unui cântec prea trist

Dumnezeu încă ciopleşte în taină

în inimile noastre fragile alunecând spre moarte

când nu scriu care parte din tine n-o scriu?

ce ne aşteaptă dincolo de oceanele de stele?

femeile plâng adesea

bărbaţii rămân nedumeriţi

politeţea le cere să-şi ridice pălăria

când întâlnesc o femeie cu "gene verzi"

fie şi-n vis

Bert Meyers- Florile soarelui

https://www.lapunkt.ro/2023/12/transatlantic-bert-meyers-florile-soarelui/ 

Pe un teren viran

florile soarelui – microfoanele acelea antice –

și nimeni care să le vorbească.

Așa că, și-au aplecat capetele

și, încet, s-au mistuit.

--------------

No one spoke to the sunflowers,

those antique microphones

in the vacant lot.

So, they hung their heads

and, slowly, fell apart.

Audio - nimeni nu pleaca

https://anchor.fm/adela-rachi/episodes/Nimeni-nu-pleaca-e2d0bj6

nimeni nu pleacă

                            

fiindcă odată credeai că se intră în poezie 

ca într-o farmacie 

indiferent cât de adâncă e rana 

bolboroseai prospectul tipărit cu litere mici

fără să-ți pese de efectele adverse

sau ca într-un globuleț de Crăciun 

în forma unei micuțe speranțe 

să-ți spele retina de vise să le mute în altă ramă

când au trecut toate astea? 

luna picura pe oglinda ferestrei 

împodobind-o ca pe-o mireasă

ai pariat pe ea au rămas câteva amintiri

curând niciun obiect din preajma ta

nu te va mai recunoaște

singurătatea e doar un cuvânt 

o parte de vorbire abstractă

o noapte albă 

ce mai poate să însemne geniul unui povestitor 

din spatele unui cotor fabulos de carte

The path of life 

The dance most of all 

Sweet scent of death 

In America 

The man who mistook his wife for a hat

Laughable loves 

și așa mai departe 

cine a ajuns la capătul listei 

să ne vorbească

nimeni nu mișcă un mușchi

nimeni nu dă pagina mai departe 

nimeni nu pleacă 

Who else could I be?

Mazurca 32

           

tu mai știi cine ești?

în orice direcție s-ar mișca întunericul leagă la ochi întunericul 

apoi orbecăiesc împreună 

mâinile și glasul te pot trăda 

inima niciodată 

încearcă Chopin îți va rearanja orele de somn 

și cutele frunții

știai că la șase ani stingea lumânările 

pentru a compune pe întuneric?

suntem făcuți pentru suferință

grecii împărțeau daruri în numele frumuseții

dar liniștea 

cine-o va apăra?

steaua-de-dimineața se află la 28 de miliarde 

de ani-lumină

astrofizicienii se inspiră 

din întrebările filozofilor 

pentru a afla de ce mai degrabă există ceva 

în locul nimicului

zborul păsărilor e una cu cântecul lor 

în fiecare dimineață ochii mei ridică cerul 

deasupra oceanului 

te iubesc alte cuvinte nu mai există

Mazurca 32 le-a înghițit chiar acum 

norii pufoși și albi ca zăpada 

sunt 

și ei 

duși

Robert Bly, Ascultând Muzică. Veche Rudra Vina

 

https://www.lapunkt.ro/2023/11/transatlantic-robert-bly-ascultand-muzica-veche-rudra-vina/

 

Nu știu ce m-ar putea aduce mai aproape de tine.

Poate muzica în surdină, poate plimbarea

De la miezul nopții, poate scufundarea în adâncuri.

 

Poate tăcerea. Poate mișcările în viteză ale sufletului

Precum tălpile care zburdă peste garduri. Alteori, o carte așezată

Pe pieptul meu mă întoarce în trecut, în brațele mamei.

 

Poate că durerea din pliul brațului meu nu este decât

Tristețea pe care o simte un nou-născut

Când tatăl său vine să-l revendice lumii acesteia.

 

Nu-mi cere să iau partea lui Platon

Ori a lui Freud. Doar vino aici și ajută-mă

Să-mi ard cărțile, să ne putem muta în Argentina.

 

Sunetul tobei insistă că noaptea în care vom muri

Va fi o noapte îndelungată. Corzile vinei lui Rudra

Stăruie că nu-i destulă suferință.

 

Haide, vina lui Rudra, haide, strigă mai departe (de)spre Dumnezeu.

Îmi imprim chipul meu pe fața mea mică

Ca o mierlă care se furișează duios printre frunze.

 

asfințit

                    

                     Cum să se-mpace inima 

                     cu galeria ei de pierderi? 

                     ~ Stanley Kunitz

 

 

un cuvânt chiar te-ar putea face să plângi?

erai foarte atentă dar ți-ai pierdut 

încrederea în ceea ce poate inima ta

We are the love we run from

(spune Frank O’Hara unde se deschide volumul)

suspinăm pe aceeași pagină

sau poate nu

aici și aici

și dincolo

copacii tremură incontrolabil

semn că toamna e pe sfârșite

durerea pe care ți-a adus-o asfințitul

se topește în el

ochii ni se îneacă în niște culori nedefinite

cine împinge pământul tot mai departe

de Dumnezeul nostru 

cel blând

care ne îngrijește

mâinile slăbite de putere

uite: 

eu te îmbrățișez

și tu nu simți nimic

mozaic

https://www.lapunkt.ro/2023/10/mozaic/ 

Gluck

 

Spicul

m-am trezit cu aerul cofetăriei Spicul în nări

(aceea de lângă Mețianu)

nu știu vreo altă patiserie cu vitrinele 

aburinde de la cornurile proaspete la 5 dimineața

cineva a spus 

toate umbrele imită trupuri de femei

cineva a spus 

aș putea ghici ce știa Adam atunci când a dat nume mărului

cineva a mai spus (poate eu)

se poate trăi ca într-o ilustrată

păsările care ne-au însoțit ieri

cu trilul lor plin de speranță 

               despre ele cândva ne vom aduce aminte

soarele 

împingea cerul cu umărul peste deal 

aceasta-i ordinea firească:

mai întâi tu 

apoi țesătura visului (durabilă)

apoi ochii de lumină 

din gulerul călduros al toamnei

 

Cantique de Jean Racine, Faure

 

audio -Spotify

 

https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi

vitralii

legenda spune că atunci când Platon dormea

copil fiind

pe buzele lui se așezau albinele

mai ieri părinții ne îndemnau să căutam fericirea

filosofii- să fim simpli

am mai fost sfătuiți să dansăm cu focul

toamna cine-a adus-o aici? 

va ține cât celelalte anotimpuri

ne va aduna din toate colțurile lumii

si ne va cere tributul

iar eu ce-mi voi aminti 

din acest început de octombrie? 

Calea Lactee face parte din supergalaxia Laniakea

care găzduiește peste o sută de mii 

de galaxii trilioane de sori

un tsunami se ridică peste oraș. monstrul

ne va nimici până la ultimul

mai ieri eram vii și frumoși

străzile străluceau 

dar nu de la mătasea lunii 

și nici de la perlele ascunse în stropii de ploaie

mai reținem păsările cu solzi 

degetele înmănușate  

clopotele

conurile din sticla

vitraliile

tristețea ca o plasmă otrăvitoare

problema oricărui vis (ca să-l parafrazez pe Max)

este că tu ești personajul principal

la 4 dimineața în coaja ei

singurătatea se strânge ca miezul unei nuci amare

you got this

 

dacă iți aduci genunchii la piept poziția fătului 

îți auzi celulele mici 

responsabile cu trecerea durerii în rezervă

există un loc pe pământ numit toamnă

sleepwalkers traversează străzi imaginare 

fără să vadă pe nimeni de partea cealaltă

undeva în fundal focurile ard norii 

adunați în grămezi

arterele toamnei nu mai răspund la nicio adiere

 adn-ul tău s-a logodit pentru totdeauna 

cu aroma unei absențe

fără să-ți fie teamă îți spui în șoaptă 

ceva ce numai tu ai putea înțelege 

poate că e pentru prima dată când prinzi curaj

încerci o salvare 

prelungești după-amiaza cu fragmente din vis  

you got this

iar dacă nu

îți mai rămân minutele

zilele nopțile

zilele

Avalon

                For the City is monstrous,

                and its mouth suffers

                no issue 

                ~ Paul Auster

 

în centrul orașului Avalon luminile sunt sparte

sângele locuitorilor se odihnește

           istoria -  pe loc repaus

țâșnitoarele resuscitează iarba 

marginile norilor se desprind din cer 

să-i măture albastrul

camionul cu obiecte cumpărate pe internet 

lasă în fața ușilor pachetele pe jumătate desfăcute

dintr-o cutie se poate vedea 

            coada unui palmier

            din alta o poșetă din ochi de șarpe 

reviste cu imagini deocheate 

peștișorii aurii evadează 

din acvariile cu apă murdară

un autobuz huruie apropiindu-se

despică asfaltul

cine este regele acestui loc

și ce are de zis 

                despre felul în care visează supușii lui? 

Neptun

instinctul de-a o suna pe mama

gustul cafelei se schimbă brusc

norii se retrag unul după altul

să-i facă loc întunericului - 

animalul de pradă cu ochii sticloși 

îi recunosc puterea

îl simt cum își întinde aripile peste case

acordurile de ghitară marca Calexico sau René Aubry

amestecate cu parfumul toamnei 

mă ademenesc să-mi imaginez o culoare nouă

și apele negre de gheață ale planetei Neptun

(cea mai îndepărtată de soare)

vântul deschide toate ușile

putem începe acum

lumini și umbre

                 (but if you look long enough,

                 eventually

                 you will be able to see me.)

                 ~ Margaret Atwood

nu te voi lua de mână 

să-ți arăt clădirile copacii

unduirile străzilor 

orășelul acesta curat 

oceanul bărcile din chibrituri în larg               

nici fruntea mea acoperită de gânduri 

        n-am să-ți descriu în câte 

        feluri s-a deghizat 

        întunericul pentru a mă recunoaște

nici nu-ți voi spune cum trec 

zi de zi prin parcurile 

brăzdate în dungi 

         de lumini și umbre             

chiar acum schițez un dreptunghi 

și-ți spun 

imaginează-ți o fereastră

nu promit că se va deschide

The Redwing

 

lumina reflectoarelor

scriitorii își scot filele de jurnal 

de la naftalină și le împrăștie pe facebook  

sunt neschimbați 

din tinerețe dădeau sfaturi

pregătindu-se pentru lumina orbitoare a reflectoarelor

nimeni nu le-a spus că luna e 

balonul acela alb și plin de mistere 

sfoara care îl ține a încăput și în mâna mea mică 

am ținut strâns de ea 

nu i-am dat drumul vreodată

oricât de mult ar fi plâns cerul 

ori mama 

făcută și ea tot din lacrimi

 

valuri

                                Dumnezeu n-o să ne uite

                                Cel ce-a făcut zăpada sălăsluiește unde-i iubirea

                                ~Kenneth Patchen

manualele ne spun că nu mai e mult

vor veni zăpezile grele

drumurile vor fi din nou închise 

plantele vor sorbi cu disperare ultima dâră de lumină

din copilărie am pus și eu umărul 

la cerul nostru albastru 

iar acum îl văd înghițit de valuri uriașe

cu inima am clipit cu inima am pășit 

cu viața mea ce-am mai făcut? 

numele pe care-l pot mai înseamnă ceva? 

never mind. the world is ending in seson five 

de unde atâtea întrebări fără răspunsuri

atâtea căderi 

curajul nu se învață ca mersul pe bicicletă 

nu e ceva permanent 

una din milioanele de secunde care contează

să te ridici brusc 

în urma ta  - 

lumea viselor lipită de fereastră

Blue Green Tomorrows

 

What kind of men does it take

 

Beneath the Rose

 

Shape of a storm

 

grădini însorite

un om se plânge de căldura sufocantă

altul îi recomandă să recurgă la autohipnoză 

iar altul scrie poeme despre după dragoste 

nu are de ce să-ți fie teamă 

nu există înainte și după

ce este o furtună? 

nu putem spune credea Rilke 

ce este o flacară?  

iubirea? 

un pod mișcător din funii și cabluri

venele în plină explozie deasupra unui canion

adrenalină garantată

tăcerea care se aseamănă cu un cântec vechi

nicio bătaie de inimă nu durează

vor rămâne urmele lăsate de ea pe întuneric

plantele fragile 

care împânzesc grădinile însorite

vântul 

adormit în iarbă

în unele zile

în unele zile când se întâmplă să plouă mult 

și se trăiește cu încetinitorul

când tocurile ușii 

de la intrarea din spate încep să ruginească 

te întorci în locul acela

cerul 

cu aerul lui de libertate și imparțialitate

îți va cere un categoric da sau nu

vei mai rămâne pentru o vreme în propria-ți companie 

printre cioburile zilei

însă emoțiile nu vor mai putea fi șterse

                    iar asta poate fi bine sau nu

în unele zile când se întâmplă să plouă mult 

cineva îți face dreptate

ore invizibile

șocul realitătii e mai devastator decât visul

doctorii mi-au amputat piciorul drept pentru a mă ține în viață

îmi pipăi piciorul. Doamne mai vino

printre noi pe pământ

niciodată nu m-am simțit mai protejată 

sub acoperișul de smoală al întunericului 

încerci să-mi fac (ceea ce cred eu ca ar putea fi) 

ordine pe culoarele minții

orele invizibile pe lângă care altădată treceai 

fără habar

încep să prindă contur 

faci un X mare în calendar 2023, 20 iulie. 

pământ arid 

                străzile opărite 

                sub soarele crud

un bărbat căruia nimeni nu i-ar putea ghici vârsta 

își strânge în brațe cei doi copii

care i-au mai rămas 

pe ceilalți trei i-a pierdut 

în timp ce se jucau

printre minele neexplodate de după război  

nimic de mâncare 

spune omul în fața camerei

nimic de băut 

(în afară de lacrimi ar vrea să adauge reporterul

în timp ce filmează un tată 

care își ține fața îngropată în mâini)

Milan Kundera. gone. today

 

cloudy others

 

a câta viață?

 

If only I could collapse like an old dress

~ Ingeborg Bachmann

aș putea descrie acum aerul dulceag de după ploaie

însă nu sunt decât o picătură 

din apa care hrănește pământul

aș putea reda suntele magice 

care însoțesc lumina 

însă muzica s-a oprit 

ceva îmi apasă umerii

(propun ca de azi înainte să nu-i mai spunem tristețe) 

în apropiere 

o macara ridică o altă macara mai mică

apoi îi dă drumul zgomotul 

fierului mișcă copacii din rădăcini

vecinii își mută mobila în casa lor 

nouă

a câta viață va începe de mâine?

stau foarte aproape de fereastră 

țin o carte în mâini

(a reușit să-mi citească gândurile)

voi mai rămâne aici 

pentru încă puțin

să ascult pașii mei timizi pe sub ușă 

                si bătăile inimii 

                cum se întrec cu secundele

Journey of life - Yom

 

years later

 

            What am I saying? I am saying love.                  

            And at the edge of love there we stand.

            ~ Clarice Lispector

răstorn globul muzical de zăpadă

las semne ca să mă pot întoarce 

vom râde? 

                vom sta împreună la masă?

i-am spus                ia aminte 

                                acesta este adevărul 

                                și va absorbi totul.

                                aceștia sunt ochii mei

                                două focuri de armă

aceasta este inima. 

mai mare decât ea însăși 

                        o umbră in cădere

                        de pe zidurile unui oraș 

                        străin

i-am spus

                aceasta este vocea mea

                roțile unui tren călătorind înspre nicăieri

în timp ce pământul se-nvârte

            în timp ce Orfeu 

            îmblânzește animalele sălbatice 

            cu sunetul lirei

nu harpa lui Apollo l-a învins pe Marsyas 

ci glasul lui 

acompaniind instrumentul

în unele zile

în unele zile când se întâmplă să plouă mult

și se trăiește cu încetinitorul

când tocurile ușii 

de la intrarea din spate încep să ruginească

te întorci în locul acela 

        cerul 

        cu aerul lui de liberate și imparţialitate

        îţi va cere un categoric da sau nu

vei mai rămane pentru o vreme în propria-ţi companie

printre cioburile zilei

însă emoţiile nu vor putea fi șterse

ceea ce poate fi bine

sau nu

în unele zile când se întâmplă să plouă mult

cineva îţi face dreptate

Si me voy antes que vos

 

If I go before you

if I leave you in these lands

don't be scared of the night

because in the night I live

"Where does this tenderness come from?" ~ Marina Tsvetaeva

 photo: Thomas Stankiewicz Baldassarri

generații

astăzi se împlinesc nu stiu câți ani 

de la nașterea lui Pessoa

în cinstea lui plouă 

în cinstea lui ne scufundăm în melancolie

cautăm sfinții rătăciți

printre pliurile de aur

bunica  muncea greu râdea cu toată inima 

uneori își păta hainele cu mâncare

se dădea în vânt după oamenii buni și prietenoși

ar fi făcut orice pentru oricine 

fără să aștepte nimic în schimb

sunt ca ea 

mai tot timpul mă gândesc

 

cu seriozitate la ceva miraculos 

care trebuie să se întâmple

nu te cunosc (zici)

nu mă cunoști (zic)

când zâmbesc trei generații de femei 

care au vorbit numai limba română zâmbesc prin mine

când plâng 

plângem în toate limbile pământului

ar putea fi un semn bun

           

If there is a life after the earth-life, 

 will you come with me? 

 ~ Mary Oliver

 

sfârșitul se anunță singur ca un delir

noaptea nu întârzie 

nimeni nu-și ia rămas bun de la nimeni

gura lucioasă ca oglinda cu reliefuri subțiri

ar vrea să mai rostească     mi-e foame

                                                 mi-e sete 

                                                        mi-e frig

trag aer în piept

ar putea fi un semn bun 

                        să-mi simt pulsul sub piele

cum îmi macină tâmplele 

și 

ce-a mai rămas din suflet

un melc plictisit linge o piatră

            apoi se pierde în iarba înaltă

dacă nu m-aș teme atât de mult de mine

aș putea rămâne în picioare

să privesc cerul 

                care abia se mai ține

să aștept zorile și restul orelor

fericirea-i ascunsă în lucruri exagerat de simple: 

să urmăresc umbrele mâinilor mele

cum se prefac în nisip

se confirmă

              

tell me how to cure myself

of silence

~ Adam Zagajewski

mergem în cerc fiecare pas fiecare secundă

un nor

rătăcit se plimbă cu mine 

rămânem împreună în timpul prezent 

nu mai e nevoie de orele dulci

aud fâșâitul lamei subțiri pe gâtul fiolei din sticlă

aud bătăile scurte cu unghia

             călătorim în timp

              îl amestecăm cu lumina de-acum.

muzee săbii tocite lupte

abandonate pistoale fără gloanțe 

consignații magnetofoane 

benzi încâlcite

lumea nu mai are nevoie de frumusețe

atenienii îi alungau 

pe cei mai talentați dintre-ai lor afară din cetate

              se confirmă. nu mai e nevoie 

               de istorii personale. de poezie 

ce fac eu aici?  

privesc iarba arsă 

de soare 

păsările undeva deasupra gladiolelor 

exersând legănarea albastră  

golul

uitarea

și-atunci limba aceasta atât de frumoasă

de ce mai există?

în cele din urmă

 

în cele din urmă 

ne vom despărți de cârjele care ne țin sufletele 

un pic mai sus decât pragul casei

în cele din urmă 

vom înțelege 

locul pe care stăm e în formă de groapă 

inima nu mai este the main attraction  

vântul se strecoară 

pe sub ferestrele duble 

după ce-a trecut deasupra apelor si le-a dat glas 

zece cuvinte

în vise luptăm cu toată puterea pentru a supraviețui 

o mașină de epocă 

scufundată într-un lac adânc

scara de fier în spirală 

sala de cinematograf cu pereții de catifea

în care încă se aude zgomotul proiectorului 

micuța cascadă din spatele grădinii însorite

nucul bătrân 

de inima căruia atârnă o hintă goală 

sunt câteva dintre imaginile 

care se repetă atunci când închid ochii un joc 

pe care-l practic din copilărie

întinsă pe spate 

cu fața ascunsă sub palme

hai încearcă și tu

să putem schimba impresii 

                despre lumina care dispare

 

putem povesti o viață în numai zece cuvinte 

spunea Maurice Blanchot 

(cu prea mare ușurătate)

și-a mai spus 

prin gura unuia din personajele sale 

"I did not love that woman. 

She killed herself a few years letter" 

zece cuvinte. alese cu grijă

dar restul gândurilor ascunse?

orașele în care ai locuit?

străzile numerele exacte pe porțile caselor

călătoriile amânate

brațele desfăcute în așteptarea altor brațe

norii eleganți 

                și cerul

                cu toate ale lui

lalelele din vaza micuță de pe masă

pisica domesticită 

care toarce la picioare tale

cărțile de pe noptieră 

cărțile sufocate pe rafturi

oamenii care te-au însoțit 

rămași în urmă cu mâinile la ochi 

privind depărtările

doar umbre

 

degeaba zâmbesc întunericul are legile lui

         

                 Despair has thirty pairs of legs 

                 (Gherasim Luca)

vremea metaforelor a trecut

cu toate că pietrele și unii oameni 

se simt excluși de la jocurile realității

e târziu 

                cerul și strada 

                lucesc ca safirele săpate în minele din Laos 

e rece pentru un sfârșit de mai

decid să merg mai departe

               două sute de pași mai încolo deschid 

în minte scrisorile pe care mi le-am scris 

                    când eram tânără

câteva lacrimi (din cauza lunii atât de singură)

însă nu le permit fiindcă iar se va lăsa cu o insomnie 

sau cu o jumătate de anxietate 

față de care nu știu cum să mă port

un câine fuge în întâmpinarea mea 

de parcă m-ar recunoaște

stăpânul lui își cere scuze 

așa cum numai stăpânii câinilor blânzi știu să o facă 

nu mă așteptam să întâlnesc pe nimeni la ora asta

îmi spune omul încurcat de absența unei lese 

de prezența mea în mijlocul străzii

degeaba zâmbesc 

întunericul are legile lui

întind mâna las câinele să mi-o miroase 

îl mângâi ușor pe cap apoi îmi văd de drum 

deschid altă scrisoare. dacă nu e ceea ce ți-ai dorit 

nu e cazul să te îngrijorezi

un student a descoperit o planetă nouă 

în a treia zi de stagiu la NASA

totul va fi așa cum a fost dintotdeauna

cerul va continua să se sprijine pe umerii tai

și pe povești.

mâine va ploua

în unele cafenele se vor inventa cuvinte noi

în altele depărtarea

o chelneriță își va arunca șorțul 

pe spătarul primului scaun gol 

și va pleca fericită 

fără să știe încotro se îndreaptă