Atunci

      

      Cântecul meu e dezgroparea mea

     ~ Gheorghe Pituț

Plouă de săptămâni bune de luni amare

animalele mici abia mai respiră 

stelele au înnebunit demult de singurătate 

drumurile nu mai duc nicăieri 

de fapt nici nu mai arată ca drumuri

nu întâlnești un om în toată mulțimea de glasuri

nici mama nu mă mai recunoaște

cât îmi plăcea să o strig 

pe numele ei 

de mamă 

de durere 

în care m-a născut m-a înfășat 

și m-a legănat

de la cine am învățat murmurul surd al deznădejdii?

câte secolele au trecut 

în lâncezeala istoriei până la invenția roții

cum sufereau locuitorii sitului Göbekli Tepe 

în urmă cu 11.500 de ani?

visele ajung târziu

rămâi 

rămâi cu mine "să cădem din cer"

un cântec trist are puterea să fisureze

pereții luminii

să tulbure apele 

peștii putrezesc de la oase la solzi 

pe fundul oceanelor albe 

milenii după milenii megaliți colosali 

temple și jertfele lor inutile

un bolovan rostogolindu-și umbra 

doar pentru a o lua de la capăt

iubiri ce n-aveau să fie 

inimi care trebuiau să bată

noaptea care urma să înceapă