poem care poate fi citit și în șoaptă

zgomotul e viață 

tăcerea e memorie. 

în unele zile atunci când se întâmplă 

să plouă mult

și se trăiește cu încetinitorul

te întorci în locul acela 

în care cineva a ascuns de tine lumina

razele palide ale lunii care ar fi putut

rămâne inerte

au învăluit marginile sufletului tău

schimbându-l pentru totdeauna.

ești încă aici

se văd clar zilele 

& nopțile care-au trecut în fugă 

cântecele de leagăn în camera de sus

șezlongurile

vocile tremurul mâinilor 

emoțiile care nu vor fi șterse

balansul între două lumi

visele care nu se opresc

Si me voy antes que vos

 

If I go before you

if I leave you in these lands

don't be scared of the night

because in the night I live

"Where does this tenderness come from?" ~ Marina Tsvetaeva

 photo: Thomas Stankiewicz Baldassarri

generații

astăzi se împlinesc nu stiu câți ani 

de la nașterea lui pessoa

în cinstea lui plouă 

în cinstea lui ne scăldăm în tristețe

bunica mea muncea greu 

râdea cu toată inima 

uneori își păta hainele cu mâncare

se dădea în vânt după oamenii buni & prietenoși

însă ar fi făcut orice 

                         pentru oricine 

                         la orice oră

fără să aștepte nimic în schimb

sunt ca ea mai tot timpul mă gândesc 

cu seriozitate la ceva miraculos 

care trebuie să se întâmple

nu te cunosc zici

nu mă cunoști zic

când zâmbesc trei generații de femei 

care au vorbit numai limba română 

zâmbesc prin mine

când plâng 

plângem în toate limbile pământului

ar putea fi un semn bun

           

If there is a life after the earth-life, 

 will you come with me? 

 ~ Mary Oliver

 

sfârșitul se anunță singur

și noaptea nu întârzie niciodată

nimeni nu-și ia rămas bun de la nimeni

gura lucioasă ca oglinda 

ar vrea să mai rostească mi-e frig mi-e sete mi-e foame sunt frumoasă

trag aer în piept

ar putea fi un semn bun 

să-mi simt pulsul sub piele

cum îmi macină tâmplele 

și ce-a mai rămas din suflet

un melc plictisit

linge o piatră

apoi se pierde în iarba înaltă

daca nu m-aș teme atât de mult de mine

aș putea distruge tot ce am scris 

aș putea rămâne în picioare

să privesc cerul 

care abia se mai ține

să aștept zorile și restul orelor

să urmăresc umbrele mâinilor mele

cum se prefac în nisip

se confirmă

              

tell me how to cure myself

of silence

~ Adam Zagajewski

lumea nu mai are nevoie și de visele tale

mergem în cerc 

fiecare pas fiecare secundă. un nor

singuratic se plimbă cu mine 

rămânem împreună în timpul prezent 

niciodată înaintea lui.  lumea 

nu mai are nevoie de orele dulci

aud fâșâitul lamei subțiri pe gâtul fiolei 

din sticlă

aud bătăile scurte cu unghia

             călătorim în timp

              îl amestecăm cu lumina de-acum.

muzee săbii tocite lupte sfârșite

pistoale oarbe de gloanțe 

consignații magnetofoane 

benzi încâlcite

lumea nu mai are nevoie de frumusețe

atenienii îi alungau 

pe cei mai talentați dintre-ai lor

afară din cetate

              se confirmă. nu mai e nevoie 

de istorii personale. de poezie 

ce fac eu aici?  

privesc iarba arsă de soare

păsările undeva deasupra gladiolelor 

exersând legănarea albastră  

golul

uitarea

și-atunci limba aceasta atât de frumoasă

de ce mai există?