Christmas with Bach

The Chariot

 

The Chariot

Emily Dickinson

~

Because I could not stop for Death,

He kindly stopped for me;

The carriage held but just ourselves
And Immortality.

We slowly drove, he knew no haste,
And I had put away
My labor, and my leisure too,
For his civility.

We passed the school where children played,
Their lessons scarcely done;
We passed the fields of gazing grain,
We passed the setting sun.

We paused before a house that seemed
A swelling of the ground;
The roof was scarcely visible.
The cornice but a mound.

Since then 'tis centuries; but each
Feels shorter than the day
I first surmised the horses' heads
Were toward eternity.

sfârșit de octombrie

din vremea aceea când prindeam fluturi mari

și îi presăram cu făina albă
rămasă prin buzunare din ultimul vis
îmi aduc aminte jocul
- numai pe jumătate

și-mi mai aduc aminte sarea cu miros de porumb fiert
ringlotele care împovărau pomii
la stradă
un șarpe de câmpie cu capul zdrobit
împlântat într-un băț
balta
       tulbure care înghițea insectele
verdele întunecat al nucilor tatuate
temporar pe degete
poarta larg deschisă în culoarea asfințitului

cerul greu de stele
ochii închiși. dorința de-a te îndepărta
           în oricare direcție

am acceptat că vor fi zile și nopți
în care va ploua cu risipă

părinții vor pleca pe aripi de vânt
cu mult înaintea noastră
           fară a-i putea îndupleca
oricâtă iubire am vărsa din ochi în ochi
într-o grădină de constelații

sfârșit de octombrie -
un șarpe micuț își scoate capul de sub frunze
așteptăm împreună ropotul ploii
n-are cum să ne ocolească

Cine a zis

 

se cădea în tristețe. se schimba ritmul pașilor. ordinea anotimpurilor 

dar nu și presiunea sângelui

asta intra în sarcina îngerului protector.

pe birou am o grămadă uriașă de contracte

dar eu stau adusă pe gânduri 

         ÎNCHID 

            ȘI DESCHID 

                BECURILE 

să se lumineze. să se întunece 

ca apoi iar să se lumineze 

HOW ABOUT THAT!

las întrerupătorul în pace 

mă așez cuminte la masă 

         mănânc gris cu lapte 

         linG linGura cu nutella & alune de pădure

mă simt plină de viață. 

aventuroasă îmi deschid o doză de coca-cola 

pe care am lipit ieri un sticker galben 

     în formă de happy  face

speranța a lucrat în toți anii ăștia cu normă dublă 

dar a rămas la fel de tânără

            nu te teme

lumina nu are labirinturi 

sunt toate în mintea noastră 

     cum să nu te iubești?!

     îți spui cântă! 

                          și cânți 

cu voce joasă 

un fel de alto cu ecou de bucătărie

cine mai cântă cu mine?

cine ține ritmul?

cuvintele vor veni de la sine

au dat fructele în rod 

   în delirium

strălucesc pietricelele din zidurile caselor

                 capătul Zilelor care ne-au mai rămas 

                 se Zărește deja

cine a zis că iubirea e cea care ne scapă de moarte?

cine a zis că suntem Liberi 

și Zborul nu depinde de aripă?

și apoi

mi-am pus o rochie cărămizie să merg într-un loc unde ni se cerea să ne ridicăm "pe picioare", iar alții erau întrebați în fața tuturor să răspundă la niște întrebări mult prea grave pentru anii lor, și m-am gândit la război, nu, nu acela din cărți, la imaginile de-acolo care au rămas, de săptămâni întregi, cu mine, și apoi la moarte, și apoi la viață, nu neapărat în ordinea asta, și nu am fost atât de tristă ca în alte duminici, deși nimic nu se schimbase, și ni se tot cerea să ne ridicăm pe picioare, și treaba asta mă irita cumplit, și nu puteam face nimic să schimb asta, și așteptam să se deschidă o ușă  

Walk with you

 

message in a bottle

nu voi mai iubi niciodată îți spui 

dictându-i sufletului tău să ia bine aminte

ochii îmbibați în smarald nu vor mai avea putere 

să strălucească în noapte

ce amăgire

îți vine ca o mănușă. toată existența ta 

într-un singur cuvânt

ești liberă să privești înapoi

nu ești decât o afacere neîncheiată.

o pată. un vis

te vei trezi dar va fi prea târziu

inima ta sălbăticită 

va mai bate 

trecând printre zgârie-norii Dallasului 

de-a lungul râului Pecos la granița cu Mexic

în jurul lacurilor peruviene la mare

altitudine 

unde aerul e mai greu decât cerul

ori la masa tăcerii. 

daca te-aș pierde luna s-ar stinge  

pământul s-ar împânzi cu insecte 

uriașe 

tatuate cu litere mari pe aripi:

think positive or you will die soon

parcurile și clădirile ar rămâne ocupate 

de oameni cu frunțile exagerat de triste 

din pământ se vor auzi 

gemetele cartofilor încolțind

pietrele se vor desprinde din munți 

și vor înnăbuși râurile 

daca te-aș pierde lumea așa cum o știm

s-ar nărui

și toate poemele ca acesta ar fi moarte 

din prima lor zi

a coffee table poem

nu ești niciodată singur

te uiți cu atenție la ceașca de cafea 

și-ți aduci aminte de pașii mamei prin bucătărie

sau de fața chinuită a tatălui tău 

încercând să găsească încă o scuză să plece

tanti Oros de la parter dă radioul tare și dansează 

cu un partener imaginar 

un tango în oglindă

cafeaua asta e amară 

și neașteptat de bună

pisica își întinde blana 

pe pervazul ferestrei cu gratii

în camerele de sus dorm 

cei mai iubiți copii din lume

pe genunchi un volum de Robert Bly 

pe care va trebui să-l înapoiez bibliotecii centrale

niciun semn de la tine. 

peste câteva ore lumina va face 

pentru a câta oară schimb cu întunericul

nu-și va păstra nimic pentru sine

Mother Night

           

Motto: ...We'll say goodbye/ and I'll return my dreams to earth

             ~ Jim Harrison

 

 

păstrează semnul de carte în carte

 

găsește-mă în fiecare pagină chiar dacă vei înceta 

să mă cauți

 

 

un om cu fața numai durere în loc de oase mă oprește pe stradă 

 

îi dau toti banii din buzunare 

 

monede străine

 

un împărat purtând o coroană din aur 

 

mai întâi le pipăi în dinți apoi i le pun în palmă

 

orașul în ruine cărămizi moloz 

 

acolo unde altădată fuseseră niște case frumoase

 

 

 

azvârlim resturile de mobilier în aer 

 

se înserează.  reușim să facem puțină liniște

 

privim întunericul

 

cum se desface și se întinde stăpân peste toate

 

 

ne îndepărtam fumând să ne recuperăm părinții

 

pe mama o găsesc într-o gară părăsită

 

târându-se pe coate 

fără picioare

 

o strâng tare în brațe îi mângâi fruntea arsă

 

plâng cu suspine care îmi schimonosesc fața

 

îngrozită că nu ne vom mai putea trezi

 

că nu vom mai avea 

soare 

apă 

și așa mai departe...

 

Para

într-o altă duminică

într-o altă duminică nu voi mai fi aici 

iar scaunul acesta va avea în continuare patru picioare

the teapot va ajunge la groapa lucrurilor uitate

și toate ferestrele pe care degetele mele 

au scris numele tău din respirația mea caldă

vor mai lăsa lumina să treacă 

e liniște 

niciun pas nu o mișcă 

nicio pasăre nu o dezmiardă

în inima mea crește ceva necunoscut

se înalță

La petite Mort

reînvăț

am răsfoit un volum foarte ciudat. fiecare 

poem avea același titlu aceeași formă. o cometă

un exercițiu de imaginație pe 90 de pagini.

tanti ileana și-a deschis la parterul casei un anticariat

mi-a arătat două rafturi goale și mi-a spus: 

ceea ce nu-ți mai trebuie poate avea un preț se poate vinde 

intrau doar străini pe-acolo. nu cumpăra nimeni

am dus "the bad popes" "501 great artists" dicționare reviste 

tanti ileana era neschimbată 

vorbea la fel de stins avea același chip blând  aceleași mâini triste 

visele se amestecă cu realitatea

ca uleiul scurs pe-o felie de pâine  

răzbește o aromă puternică de parfum proaspăt.

în fiecare dimineața reînvăț să clipesc 

să mă pieptăn. să îmi aduc aminte 

de pietrele colecționate de prin munți cu numai câteva zile în urmă 

de rana adâncă din piept

și de cei care au cea mai mare nevoie de mine

albastru

câinii domesticiți ai acestei dimineți latră ascuțit 

au conuri în jurul gurii dar asta nu-i oprește 

îmi pun mâna la ochi și privesc în depărtare 

cineva salvează pe altcineva dar lucrurile astea 

rareori se văd până și de foarte aproape

the good deeds se uită atât de repede

nici paharul cu apă rece răsturnat pe masă nu produce un dezastru 

nici absența ta nu îmi dislocă inima 

o colorează-n albastru

umbre

 

ah, zilele vin unele după altele pentru cine se rotesc 

și cine le trage la sorți?

când închizi ochii te trezești 

în același oraș în care ai copilărit

când asculți tăcerea buzele iau forma 

unui lotus de apă trecut

O, Dumnezeule și eu sunt a ta pentru un anotimp

de ce nu-l faci să rămână?

pământul înconjurat de ape

inimile se desfac în corturi în mijlocul deșertului

trupurile sunt pânzele vapoarelor

plutind în toate direcțiile

vântul suflă. lumânările sunt stinse

acolo unde se termină călătoria 

se deschide o fereastră ca o vedere primită de departe 

unii dintre noi vor desluși semnele

își vor duce la ureche o scoică 

de mărimea pumnului 

își vor strânge în brațe umbra 

se vor preda luminii 

și nu vor mai fi văzuți 

unde ne ducem?

oare ce-au adunat oamenii ăștia aici?

fotografii îngălbenite fără orice speranță 

vieți care nu mai există 

camere micșorate de timp. aplec capul. intru

o căsuță mutată într-un colț de intersecție 

între două lumi 

găsesc o statuetă din sticlă semnată "Sabino"

făcută în Franța. aceasta amintire art deco 

mă costă câțiva cenți

o pot vinde pe ebay cu $79 sau 145 dolari australieni

nu o voi face.

multe cutii din lemn făcute de mână

(turns out they were quite handy people)

poate au lucrat împreună la o companie electrică 

sau poate el a fost veteran de război 

păpuși cu ochii scoși din orbite și picioarele rupte

tristețea are ca de obicei un miros de aer stătut

de șemineu părăsit 

de vopsea scorojită 

fețe încremenite între apele zbârcite ale oglinzilor

tacâmuri ruginite costume roase de molii bigudiuri rupte 

ce loc mai bun va fi?

ce emoții ce muzică ce arome de aer de munte

ce câmpii înflorite în așteptarea Persefonei

ce foșnet de rochii 

străzi cu buchiniști strângându-și tarabele 

înainte de ploaie 

iar vântul va mai zbura pălăriile care-pe-unde 

ce sirene ce soare 

ce lună 

mări și oceane 

somn vise 

gânduri abstracte? 

sunt pe treptele acestei case 

în care au trăit niște necunoscuți 

mă rog fără o anumită dorință 

așa cum o făceam și în copilărie 

privindu-mi îndelung palmele cu degetele ușor depărtate

păsări cad din cer ca niște bulgări de lumină

se înserează 

ca din senin

 

cum e

dintotdeauna colecționez fotografii 

de parcă aș putea muta oamenii 

din vis în realitate 

și invers

când am plecat din casa bunicilor 

am fotografiat toți pereții 

curtea

și cerul

nucul bătrân prunii cu trunchiurile înmuiate în var

omizile 

azi colecționez screenshots cu ruinele țării vecine

(ce-ar spune bunicul meu să știe că iar e război...)

ecranul închis de ceva vreme 

bate în albastru și galben 

moartea  pitită în niște saci negri  de toate mărimile

și-acum?

am să-mi fac un ceai 

și-am să uit că am inimă

fântâni

 

oricât de frumoase ar fi

zăpezile vor acoperi fântânile 

din care oricum nimeni nu mai bea
oamenii vin înfrigurați 

hipnotizați

cu poveștile și inimile lor sfârtecate
ți-am spus 

nu începe acest exercițiu
dintr-un singur cuvânt
te-am rugat 

nu mă lăsa singură
nu suntem toți înțelepți
și sfinți ca statuile curților interioare
mai întâi ochii apoi brațele.
acum râd și plâng în același timp
ambele sună ca niște simple șoapte
ca un secret într-o limbă străină din care
înțeleg câteva cuvinte 

mi scusi/ mi scusi
poate cineva să deschidă trecutul cu o vocală?

inimile vor continua să bată însă nu în același ritm
ne vom opri brusc. copacii vor învia
bunicii își vor lăsa lumile lor 

vor scoate tacâmurile 

din argint 

îmbrăcați de duminica
perimte-mi încă două-trei rânduri
râurile curg fără să se oprească 
de unde atâta perseverență? de unde atâta apă?
nu voi mai cânta acest cântec. singurătatea
e o pastilă over the counter
care dă o stare de bine 

câteodată

link - Portile Nordului

https://en.calameo.com/read/00031005199a6ff9c6618 

ceva bun ceva frumos

 

ceva bun ceva frumos îți poate aduce o nouă zi

urci un munte pe urmele indienilor cherokee

ori ale vechilor căutători de aur din Dahlonega

pământ străin roșiatic pietre care îți iau ochii în bătaia soarelui

păduri cu copaci înalți pustiiți de frunze la început de februarie

de partea cealaltă

o pajiște scăldată în liniște

ceva bun ceva frumos îți poate aduce o nouă zi

vino cu mine împreună vom cânta (în șoaptă)

vom fi actori mimând cuvinte

manechini fără veșminte. fără fapte

nimeni nu ne va crede

nu vom depinde de nimeni. limbajul

din afara acestui poem va dispărea

va rămâne o durere difuză

din gurile noastre va răsări un soare nou

speranța care plecase prima ca o lașă

- o vom pune acolo unde era odată

fortune cookies

liniște.  umbrele se așază pe exact aceleași obiecte ca înainte.
suntem vii. încercăm să vedem până acolo unde nu se vede nimic. 

te îndepărtezi ca un nor singur.
unii dintre noi știu cum să privească cerul
și mai sunt cei care au văzut însă nu vor spune nimănui

cum arată obrazul de lumină
al îngerilor. nu este adevărat că avem aripi
și nici că suntem ceea ce iubim. suntem
ceea ce gândim. uneori

din pricina fricii de noi înșine
devenim lucruri.
ne apropiem de sfârșitul zilei. de pe borurile pălăriei se scurg stropi mari
de ploaie. în interiorul ei
o etichetă cu litere minuscule și harta statului Wisconsin. 

de jos în sus ochișori de copii

mă imploră să alung ploaia asta rece. îmi oferă la schimb
fortune cookies corectate cu pixul: 
vei ajunge într-o țară îndepărtată
se citește acum:  vei ajunge într-o galaxie îndepărtată.
iar eu știu că greșeala e o minciună. sau invers.
ochii împăienjeniți de dorințe. de vise
iau forma amintirilor noi
netrăite.

That leaving feeling - Stuart Staples and Lhasa

 

în zigzag

de ce pare atât de important ce fac eu acum
deschid mai multe ferestre deodată
zgomotele pe care le fac degetele mele pe tastatură
nu se deosebesc cu nimic de motorul unui autobuz
prăfuit cu numărul 26
când m-am îndrăgostit prima dată
adunam frunze și plante pentru ierbar
alergam în zigzag pe crestele dealurilor îngălbenite
într-o zi la poalele unui asemenea deal m-a întâmpinat o femeie
care trăia singură într-o casă departe de lume
pe lângă basmaua verde legată în față
mai avea o cireadă de vaci și un câine șchiop
pe care-l striga "Câine". îmi era frică
sunt mulți ani de-atunci. până nu se îmbolnăvesc
visele se hrănesc cu întuneric apă și pâine
zmeie pe cer
țărmuri abrupte

an ending

 

ah de-ar putea să rămână ca lumina caldă a unei veioze 

niciun cuvânt nicio silabă niciun semn pe hârtia lucioasă

ceilalți vor continua să caute să alerge să pășească 

pe vârfuri să se roage 

să facă dragoste să desfacă aripi de oțel la altitudini aiuritoare

"unreal like music" ar accepta orice 

zgomotul ironia furia

cei care traversează în somn lungi coridoare misterioase

o vor găsi folositoare 

și nu se vor gândi la ea decât prin ceea ce este

la trezire nimeni nu-i va cere să-și reamintească 

o, I used to be a woman a window a snowflake 

până la urmă ar fi putut deveni orice 

ar fi putut lua forma cuvintelor goale

devreme ce nu avea nimic de spus

venea de undeva și mergea înspre nicăieri

ce bun final 

pentru o viață. pentru un poem ca acesta