îți scriu

îți scriu până când ochii mă lasă

tu ții tot cerul în brațe 

ca pe-o mireasă

ne păzim bine visele
și cea mai de pe urmă speranță 

cu ochii deschiși plecăm
plecăm ca de fiecare dată 

înspre noi înșine
cerurile se îngrămădesc

unele peste altele
sunt ceea ce trebuie să fie
fac ceea ce trebuie să facă 

aici sau departe

o seară domoală de toamnă

n-a mai plouat din iunie
și gura mea 

n-a mai rostit vino
firmamentul înalt un câmp fertil

îmbolnăvit de absență

plânge amarnic
respiră cu întreruperi 

peste umerii noștri
uluiți 

de lumina din celălalt