Saturday, April 20, 2019

curățenia de paște 

noxele de la sprayurile de curățat
aragazul
o fac să danseze
toți visătorii își confundă propriile bucătării
cu primăvara
numai cuvintele mai mută
întunericul
dintr-un om în altul

Wednesday, April 17, 2019

tot mai bine


scriu tot mai bine 

aprecierile vin de la cel mult zece oameni

pe alea le-am vrut

de la bun început


*


johnny deep nu mai poate ieși din rolul său de pirat 

mai sunt nebuni ca mine 

care-și spun că iubirea e veșnică


a ton of stuff good for nothing



nu sunt singura care mestecă praful aici salivez ca un fluture cu aripile retezate
îmi pierd vremea cu conștiința spațiul suprasaturat dimprejurul ei 
în partea stângă cuvinte în partea dreaptă gesturi 
cobor în urma unui om pe niște scări 
el nu știe de mine eu nu uit de el



Thursday, April 11, 2019

E.C.


"Vrând să facă psihologia tinerei generații, Eliade m-a lămurit de ce această generație este românească, prea românească.  Nici un conflict spiritual nu generează o acțiune și prin aceasta drama spirituală nu se integrează în viață.  Un român, oricât ar fi de problematic, nu reușește să asocieze neliniștea actelor vieții.  Drama este un plus ușor discernabil, care nu-i angajează existența.  Din punct de vedere spiritual, nu este deloc greu a fi român.  Mult trebuie să se fi luat Eliade cu eroii săi ca să le inspire câte o problemă, să le insufle o neliniște, să-i salveze de la pornirea lor naturală înspre ratare.   Dacă aș putea scrie un roman privind mediul de la noi, cred că ar trebui să veghez în fiecare moment să nu-mi scape personajul, să nu dezerteze din frică de acțiune, de risc, de consecințe.  În astfel de condiții, a scrie un roman de tensiune mi se pare un gest etic și un act patriotic. 
Sunt convins că, dintre toate țările Europei, procentul cel mai mare de ratați îl dă România.  Există o tendință de abandonare, de non-rezistență, de înțelepciune lașă, care favorizează totul în afară de tragedie.  Dacă aiurea eroul se definește prin opoziție cu lumea, la noi eroismul nu poate avea alt sens decât rezistență la ratare.  Mi-e scârbă de toți învinșii soartei."
Emil Cioran, Revelațiile Durerii

Sunday, April 7, 2019

stai jos

instalația sofisticată de ceață de deasupra zgârie-norilor
ascunde fuga grăbită a ultimilor îngeri
adormiți & uitați în urmă
de ceilalți

dintr-o singură privire
schițez noile margini ale aceluiași vis obsedant
în spatele unei curți mari cu porți sculptate din lemn reciclat

irealul se autodistruge
over and over again
o zi senină stă să apară
să albească hamacurile sub care gem câteva frunze din toamna trecută
-un peisaj trist ca un magazin de vechituri pe unde nimeni nu trece-

câinii-s în lanț
eu contabilizez minute
ăsta nu e începutul și nici sfârșitul
stai jos îmi spun
aici n-a rămas decât sângele uscat pe pansamente & arme
a celor care-au plecat și urmele lacrimilor

poate dacă m-aș fi trezit mai devreme



Wednesday, April 3, 2019

Kate Tempest



Although I am not a fan of poetry performed, I believe she is brilliant and it is worth watching.

Tuesday, April 2, 2019

niște lucruri


mă împiedic de lucruri în dimineața asta
dar ele sunt acolo unde trebuie să fie
eu sunt cea care stau în calea lor
tu ești acolo unde trebuie să fii
și nimeni nu e supărat în dimineața asta
după jaluzele soarele e încă pitit în jocul lui de-a v-ați ascunselea
și nimeni nu e supărat în dimineața asta
lucrurile au moștenit tristețea fabricilor
nu plâng nu se lovesc de pereți nu se aruncă singure
ies din casă. plec. cine îmi va simți lipsa?
cine se va ruga pentru mine la zeul norilor?
singură-i strada. geme. eu trec de umerii ei lați
o las întotdeauna în urmă
în copilărie mă temeam îngrozitor de liniile care despărțeau trotuarul
credeam că pe-acolo pământul se surpă și moartea mă va prinde din urmă
dar moartea nu vine de jos. nici de sus. e întotdeauna prezentă
cu ochii dați peste cap ne imită ne spune secrete ne sărută


Sunday, March 31, 2019

n-aș fi putut să te văd


 
”We are alive we are covering our eyes
             tell the spires”
Michael Palmer, Codes Appearing

 

cu ochii aceștia

trecuți prin pântecele mamei mele

n-aș fi putut să te văd

cineva mă ajută 

mă ține de mână

și-mi arată drumul

care se sfârșește 

deîndată ce-am făcut primul pas


Saturday, March 23, 2019

cânt

calc pe sângele meu ca pe un covor roșu
            în urmă nimeni nu a văzut
cum am fost otrăvită de-aceeași
      speranță
              nu mă mai ascult
              ies din orașul
       ăsta prin care curg râuri venin
trupul meu a adunat destul timp
stătut.
         oasele mele s-au îngrășat
de singurătate
               am plecat înspre sud
îmi agăț ochii în păsări. cânt



Thursday, March 21, 2019

tu


tu care treci prin fața mea ca un fum 

ca o adiere pe apă 

și-mi legi sufletul de acest pământ negru 

în care clipește din când în când un ochi de uriaș tandru

tu care mi-l arăți pe dumnezeu cu degetul 

atunci când un copil își oprește brusc rugăciunea să fugă la joacă 

și-mi spui că nu există nimic 

până când cerul nu-și răstoarnă tornadele 

ca pe niște butoaie goale 

(un actor prost imitând viețile noastre) 

tu care și atunci când ești nu știu dacă ești 

sângele tău dă întotdeauna în clocot 

și se aprinde ca o otravă

învață-mă să ating creștetul amiezii cu mâna 

să nu-mi fie teamă

căci moartea nu-i mai mult decât ultimul cântec

la sfârșit de spectacol



Tuesday, March 19, 2019

Avalon, Secretele emigranților fericiți de Bogdan Suceavă, editura Polirom, 2018


După o anumită vârstă (nu spun care, aici nu e vorba de numere) nu mai cauți să citești cărți pentru ceea ce ți-ar putea da o carte bună, toți știm ce înseamnă asta, cauți să citești cărți în care să te regăsești.  
“…stăpâni când nu suntem decât pe zi/ nu te gândi la mâine, nici la ieri”.  Magda Isanoș, una dintre preferatele mele, ne ține ancorați în poezie și în vis ca într-o baie de lumină. Astăzi, de dimineață, vorbeam cu Abraham, un creștin ortodox din Eritrea, Etiopia.  Suntem în Evanston, Illinois, un orășel din vecinătatea metropolei Chicago. Abraham ne povestește despre vecinii lui protestanți, cum dansează ei seară de seară în mijlocul străzii, o stradă din partea de sud a orașului plină cu emigranți sosiți aici de pe continentul african. Dansurile și culorile,  așa cum sunt povestite de el, ni se învârt în cap și prind viață direct din glasul povestașului. Ne mai povestește despre porumbeii din Africa copilăriei lui-  cum îi hrănea cu firimituri, cu apă și zahăr, ca să se întoarcă mereu la el.  Era acolo o pace, zice el mai departe,  care se așeza peste toate zilele precum roua dimineții peste degetele lor desculțe. Și mai era mult timp, același timp care ni se dă și nouă, acum, să vorbim.  Trăim într-o țară de emigranți. Cei care ne ocupăm cu scrisul, știm că trebuie să-i aducem daruri hârtiei ca se ne mai îngăduie cel puțin pentru încă o carte. Idei, însoțite de amintirile zilelor trecute. Ei bine, povestitorul Avalonlui, Bogdan Suceavă, ne trece prin anii lui aventuroși de studenție petrecuți în Lansing, Michigan,  un pic mai la nord față de suburbiile noastre. O altfel de America, văzută din camerele de cămin ale Universității de Stat Michigan,  din sălile de curs la programul de doctorat în matematică, din holurile cu zeci de interviuri pentru joburi, o America văzută din ochii emigrantului sosit aici, nu ca să ceară ci ca să dea ceva pământului ăstuia, primind în schimb, o viață normală, neirosită.  Ca o zi de primăvară undeva prin California ori Arizona, locuri prin care ne mai plimbă autorul, cu mult farmec, talent și cu dor după “ziua de ieri”, redând lucrurilor și locurilor numele lor cel mai potrivit, esențial, acela de “viață”.   Când închizi o carte, odată ajuns la ultimul rând, simți cum totul își ia zborul, ca într-un videoclip unde literele se desprind din pagini și invadează cerul, precum niște păsări demente. Vor bătători o bună vreme neantul apoi se vor întoarce și se vor așeza,  alături de amintirile tale, ghemuite unele în altele ca pentru a supraviețui următorului val, tocmai aruncate acolo după ziua de azi.  Încercăm să le facem companie bună, citim cărți excelent scrise, fără să ne simțim inundați de orgoliul învingătorului, doar bucurându-ne de reușitele lui.  Așa am citit eu Avalonul. 




On brûlera


Sunday, March 17, 2019

Ibsen

"Prietene fii cu credință
Pierderea e buruință,
Iar pierzând tot- câștigi deci
Numai ce pierzi e-al tău pe veci"


Wednesday, March 13, 2019

whose party?



so I speak:
whose party? 
de jur împrejur vidul
sprijinindu-se de el însuși
n-am avut curaj să trec de partea poemului
bună ziua realitatea mea dragă bună ziua
noi două purtăm aceeași piele 
demult n-am văzut soarele însă atingem cu fruntea pământul
cine mi-a întors patul într-o dungă? 
și mi-a ascuns pietre prețioase sub unghii? 
în pieptul meu e o apă stătută 
din ziduri ies fețe prelungi fără gură
you failed again 
(îmi spune din priviri cea din urmă)
 





End of the World


Else Lasker-Schuler  (1869-1945) born in Elberfeld, Germany

End of the World

There is a crying in the world,
As if the good Lord had died,
And the lead shadow, which falls down,
Suffers gravely.

Come, let us hide nearer each other…
Life lies in every heart
As in coffins.
You! let us kiss deeply-
A longing throbs against the planet
On which we must die.

Thursday, March 7, 2019

Andrée Chedid ( 1920 - 2011)


What Are We Playing At?

 
What else can we do

but garden our shadows
while far away
the universe burns and vanishes?

 
What else can we do

but visit with time
while nearby

time times us to death?

 
What else can we do

but stop at the horizon
while far away
and nearby-

 
the real collision

____
(traducerea mea în limba română după traducerea în limba engleza a lui Samuel Hazo and Mirene Ghossem)

de-a ce ne jucăm? 

Ce altceva putem face?
ne îngrijim umbrele 

în timp ce în depărtare 
universul ia foc și dispare


Ce altceva putem face?
stăm de vorba cu timpul
în timp ce el  de foarte aproape 
ne sortește morții


Ce altceva putem face? 
decât să privim orizontul
izbirea adevărată  
dintre un foarte departe
și un foarte aproape



Monday, March 4, 2019

Sonja Akesson- Autobiography (reply to Ferlinghetti)



I am leading a quiet life
on 83 A Queen's Street every day.
I blow my kids' noses and polish floors
and copper  pots
and cook potatoes and sausage.

 
I am leading a quiet life
near the subway.
I am a Swede.
I was a Swedish girl.
I read the medical book under the blanket
and was a member of the Baptist
Junior League.
I dreamed of singing in the choir
and singing to the guitar
under the flames of the candles.
I dreamed of singing
to the guitar at the Lucia party.


I owned two records by Alice Babs
and a  sports jacket, with a zipper,
that used to be Dad's pants.
I worked in a cafe
with mirrors and beer
and a pig-sty in the yard.
I can still  sense  the smell  of   rats
and raspberry frosting, and of cheese
from the owner  who  was  also  a  milk  tester.


I was a typical brat.
I dug tunnels under the snow.
I sat under a snowing apple tree
waiting for Doomsday.
I was caught in a migrant's shack
on my way home from Junior League.
I took a correspondence  course in shorthand
and doodled cover girls
on the pad.
I was in a snowed-in car
picking up Baltic refugees.
Men with mushed-up lungs crying  for water.
A woman  with her eye hanging
like a bloody egg down her cheek.
................................................

I have seen silent children
in starving crowds
from the  depths  of a movie  seat.
I have seen them.
I am a mother.
I was there.
But I did not suffer
enough.

I am a Swede.

I have a health insurance  card.
I cry in my room
I will die of cancer.

I am formed by circumstances.

I am carrying on a war with myself
as a rejected female.
And I have certain plans!
I have a daughter
who should have a future.
I might buy myself a burial plot.
I am only temporarily
a usable household utensil.
I never kept a promise.
I see an expectation
on in my childish mirror
as if I should get to have a Christmas tree.


I am leading a quiet life
on 83 Queen's Street across the yard every day
looking at the walls.
I think of my sister
who carefully crochets pot holders
from my brother-in-law's
wound-up  brain.
think of my brother
who is a cannibal.
I fry my steaks.
I wash my hands.
I have heard the lonely cry
from the half-devoured in the wilderness.
I am the woman.
I was she.
But I did not suffer
enough.


I went inside and closed my door.
I sit in my comfortable chair.
I visit the staid department stores
where I buy my sterile
props of propriety.
I have written poems with thoughtful
pauses and punctuations.
I change bread into stones.
I feel as I had my hands tied behind my back.
I feel as if I had a mute skin
tightened  over my face
and  fantasize about a small knife
between my teeth.


I have felt
how  I vomited my throat
and how my  tongue too slipped out
an unusable rag of skin.
Where do I find an  instrument
for all my usable rag of skin.
Where do I find an instrument
for all my closed-in air?
I am  a soiled shoe
in an overcrowded street.
I am a dog without a master
full of persistent love
among indifferent soled shows.


I see a similarity between me
and potatoes.
I have felt the rot from within
in the autumn rain.


I have heard married couples
on their custom-made foam  rubber mattresses
complain about lost excitements.
I understand their disgust.I have felt caresses
stick like chewing gum.
I doze by my little wading pool.
I  wait
together with bored mothers.
And I watch their husbands
come rolling  in their VW’s
in their worn down wheel tracks.
They wear shiny nylon shirts
and small leather cushions behind.
They’ve got idiot-proof chronometers.
and looks full of dead flesh
and I feel it
in my own gnawing face.


I am leading a quiet life
reading homages to existence
by someone who did not suffer enough. 
I chew my own jokes.
I struggle with my tough skin.
I was the ugly duckling
who never changed into a swan.
did I have a pair of wings then?
I feel the aftereffects of burns.
I pamper my poor hunchback.
I try to find my little knife
way back ruined by rust
and crushed by feet in the yellow grass