Cando penso que te fuches,
Negra sombra que m'asombras,
Ô pe d'os meus cabezales
Tornas facéndome mofa.
Cando maxino qu'és ida
N'ò mesmo sol te m'amostras,
Y eres á estrela que brila,
Y eres ò vento que zoa.
Si cantan, ês ti que cantas;
Si choran, ês ti que choras,
Y ês o marmurio d'o rio
Y ês á noite y és á aurora.
En todo estás e ti ès todo,
Pra min y en min mesmo moras,
Nin m'abandonarás nunca,
Sombra que sempre m'asombras
~ Rosalía de Castro, Negra Sombra
No one reads here.
No one writes here.
But God
finds the sleeping
and the walking
heart
~ Olav H. Hauge
niciun loc în care să mă simt în siguranță
degeaba închid ochii
nu-ți apleca urechea
la suntele unui cântec prea trist
Dumnezeu încă ciopleşte în taină
în inimile noastre fragile alunecând spre moarte
când nu scriu care parte din tine n-o scriu?
ce ne aşteaptă dincolo de oceanele de stele?
femeile plâng adesea
bărbaţii rămân nedumeriţi
politeţea le cere să-şi ridice pălăria
când întâlnesc o femeie cu "gene verzi"
fie şi-n vis
https://www.lapunkt.ro/2023/12/transatlantic-bert-meyers-florile-soarelui/
Pe un teren viran
florile soarelui – microfoanele acelea antice –
și nimeni care să le vorbească.
Așa că, și-au aplecat capetele
și, încet, s-au mistuit.
--------------
No one spoke to the sunflowers,
those antique microphones
in the vacant lot.
So, they hung their heads
and, slowly, fell apart.
fiindcă odată credeai că se intră în poezie
ca într-o farmacie
indiferent cât de adâncă e rana
bolboroseai prospectul tipărit cu litere mici
fără să-ți pese de efectele adverse
sau ca într-un globuleț de Crăciun
în forma unei micuțe speranțe
să-ți spele retina de vise să le mute în altă ramă
când au trecut toate astea?
luna picura pe oglinda ferestrei
împodobind-o ca pe-o mireasă
ai pariat pe ea au rămas câteva amintiri
curând niciun obiect din preajma ta
nu te va mai recunoaște
singurătatea e doar un cuvânt
o parte de vorbire abstractă
o noapte albă
ce mai poate să însemne geniul unui povestitor
din spatele unui cotor fabulos de carte
The path of life
The dance most of all
Sweet scent of death
In America
The man who mistook his wife for a hat
Laughable loves
și așa mai departe
cine a ajuns la capătul listei
să ne vorbească
nimeni nu mișcă un mușchi
nimeni nu dă pagina mai departe
nimeni nu pleacă
tu mai știi cine ești?
în orice direcție s-ar mișca întunericul leagă la ochi întunericul
apoi orbecăiesc împreună
mâinile și glasul te pot trăda
inima niciodată
încearcă Chopin îți va rearanja orele de somn
și cutele frunții
știai că la șase ani stingea lumânările
pentru a compune pe întuneric?
suntem făcuți pentru suferință
grecii împărțeau daruri în numele frumuseții
dar liniștea
cine-o va apăra?
steaua-de-dimineața se află la 28 de miliarde
de ani-lumină
astrofizicienii se inspiră
din întrebările filozofilor
pentru a afla de ce mai degrabă există ceva
în locul nimicului
zborul păsărilor e una cu cântecul lor
în fiecare dimineață ochii mei ridică cerul
deasupra oceanului
te iubesc alte cuvinte nu mai există
Mazurca 32 le-a înghițit chiar acum
norii pufoși și albi ca zăpada
sunt
și ei
duși
https://www.lapunkt.ro/2023/11/transatlantic-robert-bly-ascultand-muzica-veche-rudra-vina/
Nu știu ce m-ar putea aduce mai aproape de tine.
Poate muzica în surdină, poate plimbarea
De la miezul nopții, poate scufundarea în adâncuri.
Poate tăcerea. Poate mișcările în viteză ale sufletului
Precum tălpile care zburdă peste garduri. Alteori, o carte așezată
Pe pieptul meu mă întoarce în trecut, în brațele mamei.
Poate că durerea din pliul brațului meu nu este decât
Tristețea pe care o simte un nou-născut
Când tatăl său vine să-l revendice lumii acesteia.
Nu-mi cere să iau partea lui Platon
Ori a lui Freud. Doar vino aici și ajută-mă
Să-mi ard cărțile, să ne putem muta în Argentina.
Sunetul tobei insistă că noaptea în care vom muri
Va fi o noapte îndelungată. Corzile vinei lui Rudra
Stăruie că nu-i destulă suferință.
Haide, vina lui Rudra, haide, strigă mai departe (de)spre Dumnezeu.
Îmi imprim chipul meu pe fața mea mică
Ca o mierlă care se furișează duios printre frunze.
Cum să se-mpace inima
cu galeria ei de pierderi?
~ Stanley Kunitz
un cuvânt chiar te-ar putea face să plângi?
erai foarte atentă dar ți-ai pierdut
încrederea în ceea ce poate inima ta
We are the love we run from
(spune Frank O’Hara unde se deschide volumul)
suspinăm pe aceeași pagină
sau poate nu
aici și aici
și dincolo
copacii tremură incontrolabil
semn că toamna e pe sfârșite
durerea pe care ți-a adus-o asfințitul
se topește în el
ochii ni se îneacă în niște culori nedefinite
cine împinge pământul tot mai departe
de Dumnezeul nostru
cel blând
care ne îngrijește
mâinile slăbite de putere
uite:
eu te îmbrățișez
și tu nu simți nimic
m-am trezit cu aerul cofetăriei Spicul în nări
(aceea de lângă Mețianu)
nu știu vreo altă patiserie cu vitrinele
aburinde de la cornurile proaspete la 5 dimineața
cineva a spus
toate umbrele imită trupuri de femei
cineva a spus
aș putea ghici ce știa Adam atunci când a dat nume mărului
cineva a mai spus (poate eu)
se poate trăi ca într-o ilustrată
păsările care ne-au însoțit ieri
cu trilul lor plin de speranță
despre ele cândva ne vom aduce aminte
soarele
împingea cerul cu umărul peste deal
aceasta-i ordinea firească:
mai întâi tu
apoi țesătura visului (durabilă)
apoi ochii de lumină
din gulerul călduros al toamnei
legenda spune că atunci când Platon dormea
copil fiind
pe buzele lui se așezau albinele
mai ieri părinții ne îndemnau să căutam fericirea
filosofii- să fim simpli
am mai fost sfătuiți să dansăm cu focul
toamna cine-a adus-o aici?
va ține cât celelalte anotimpuri
ne va aduna din toate colțurile lumii
si ne va cere tributul
iar eu ce-mi voi aminti
din acest început de octombrie?
Calea Lactee face parte din supergalaxia Laniakea
care găzduiește peste o sută de mii
de galaxii trilioane de sori
un tsunami se ridică peste oraș. monstrul
ne va nimici până la ultimul
mai ieri eram vii și frumoși
străzile străluceau
dar nu de la mătasea lunii
și nici de la perlele ascunse în stropii de ploaie
mai reținem păsările cu solzi
degetele înmănușate
clopotele
conurile din sticla
vitraliile
tristețea ca o plasmă otrăvitoare
problema oricărui vis (ca să-l parafrazez pe Max)
este că tu ești personajul principal
la 4 dimineața în coaja ei
singurătatea se strânge ca miezul unei nuci amare
dacă iți aduci genunchii la piept poziția fătului
îți auzi celulele mici
responsabile cu trecerea durerii în rezervă
există un loc pe pământ numit toamnă
sleepwalkers traversează străzi imaginare
fără să vadă pe nimeni de partea cealaltă
undeva în fundal focurile ard norii
adunați în grămezi
arterele toamnei nu mai răspund la nicio adiere
adn-ul tău s-a logodit pentru totdeauna
cu aroma unei absențe
fără să-ți fie teamă îți spui în șoaptă
ceva ce numai tu ai putea înțelege
poate că e pentru prima dată când prinzi curaj
încerci o salvare
prelungești după-amiaza cu fragmente din vis
you got this
iar dacă nu
îți mai rămân minutele
zilele nopțile
zilele
For the City is monstrous,
and its mouth suffers
no issue
~ Paul Auster
în centrul orașului Avalon luminile sunt sparte
sângele locuitorilor se odihnește
istoria - pe loc repaus
țâșnitoarele resuscitează iarba
marginile norilor se desprind din cer
să-i măture albastrul
camionul cu obiecte cumpărate pe internet
lasă în fața ușilor pachetele pe jumătate desfăcute
dintr-o cutie se poate vedea
coada unui palmier
din alta o poșetă din ochi de șarpe
reviste cu imagini deocheate
peștișorii aurii evadează
din acvariile cu apă murdară
un autobuz huruie apropiindu-se
despică asfaltul
cine este regele acestui loc
și ce are de zis
despre felul în care visează supușii lui?
instinctul de-a o suna pe mama
gustul cafelei se schimbă brusc
norii se retrag unul după altul
să-i facă loc întunericului -
animalul de pradă cu ochii sticloși
îi recunosc puterea
îl simt cum își întinde aripile peste case
acordurile de ghitară marca Calexico sau René Aubry
amestecate cu parfumul toamnei
mă ademenesc să-mi imaginez o culoare nouă
și apele negre de gheață ale planetei Neptun
(cea mai îndepărtată de soare)
vântul deschide toate ușile
putem începe acum
(but if you look long enough,
eventually
you will be able to see me.)
~ Margaret Atwood
nu te voi lua de mână
să-ți arăt clădirile copacii
unduirile străzilor
orășelul acesta curat
oceanul bărcile din chibrituri în larg
nici fruntea mea acoperită de gânduri
n-am să-ți descriu în câte
feluri s-a deghizat
întunericul pentru a mă recunoaște
nici nu-ți voi spune cum trec
zi de zi prin parcurile
brăzdate în dungi
de lumini și umbre
chiar acum schițez un dreptunghi
și-ți spun
imaginează-ți o fereastră
nu promit că se va deschide
scriitorii își scot filele de jurnal
de la naftalină și le împrăștie pe facebook
sunt neschimbați
din tinerețe dădeau sfaturi
pregătindu-se pentru lumina orbitoare a reflectoarelor
nimeni nu le-a spus că luna e
balonul acela alb și plin de mistere
sfoara care îl ține a încăput și în mâna mea mică
am ținut strâns de ea
nu i-am dat drumul vreodată
oricât de mult ar fi plâns cerul
ori mama
făcută și ea tot din lacrimi
Dumnezeu n-o să ne uite
Cel ce-a făcut zăpada sălăsluiește unde-i iubirea
~Kenneth Patchen
manualele ne spun că nu mai e mult
vor veni zăpezile grele
drumurile vor fi din nou închise
plantele vor sorbi cu disperare ultima dâră de lumină
din copilărie am pus și eu umărul
la cerul nostru albastru
iar acum îl văd înghițit de valuri uriașe
cu inima am clipit cu inima am pășit
cu viața mea ce-am mai făcut?
numele pe care-l pot mai înseamnă ceva?
never mind. the world is ending in seson five
de unde atâtea întrebări fără răspunsuri
atâtea căderi
curajul nu se învață ca mersul pe bicicletă
nu e ceva permanent
una din milioanele de secunde care contează
să te ridici brusc
în urma ta -
lumea viselor lipită de fereastră
un om se plânge de căldura sufocantă
altul îi recomandă să recurgă la autohipnoză
iar altul scrie poeme despre după dragoste
nu are de ce să-ți fie teamă
nu există înainte și după
ce este o furtună?
nu putem spune credea Rilke
ce este o flacară?
iubirea?
un pod mișcător din funii și cabluri
venele în plină explozie deasupra unui canion
adrenalină garantată
tăcerea care se aseamănă cu un cântec vechi
nicio bătaie de inimă nu durează
vor rămâne urmele lăsate de ea pe întuneric
plantele fragile
care împânzesc grădinile însorite
vântul
adormit în iarbă
în unele zile când se întâmplă să plouă mult
și se trăiește cu încetinitorul
când tocurile ușii
de la intrarea din spate încep să ruginească
te întorci în locul acela
cerul
cu aerul lui de libertate și imparțialitate
îți va cere un categoric da sau nu
vei mai rămâne pentru o vreme în propria-ți companie
printre cioburile zilei
însă emoțiile nu vor mai putea fi șterse
iar asta poate fi bine sau nu
în unele zile când se întâmplă să plouă mult
cineva îți face dreptate
șocul realitătii e mai devastator decât visul
doctorii mi-au amputat piciorul drept pentru a mă ține în viață
îmi pipăi piciorul. Doamne mai vino
printre noi pe pământ
niciodată nu m-am simțit mai protejată
sub acoperișul de smoală al întunericului
încerci să-mi fac (ceea ce cred eu ca ar putea fi)
ordine pe culoarele minții
orele invizibile pe lângă care altădată treceai
fără habar
încep să prindă contur
faci un X mare în calendar 2023, 20 iulie.
pământ arid
străzile opărite
sub soarele crud
un bărbat căruia nimeni nu i-ar putea ghici vârsta
își strânge în brațe cei doi copii
care i-au mai rămas
pe ceilalți trei i-a pierdut
în timp ce se jucau
printre minele neexplodate de după război
nimic de mâncare
spune omul în fața camerei
nimic de băut
(în afară de lacrimi ar vrea să adauge reporterul
în timp ce filmează un tată
care își ține fața îngropată în mâini)
If only I could collapse like an old dress
~ Ingeborg Bachmann
aș putea descrie acum aerul dulceag de după ploaie
însă nu sunt decât o picătură
din apa care hrănește pământul
aș putea reda suntele magice
care însoțesc lumina
însă muzica s-a oprit
ceva îmi apasă umerii
(propun ca de azi înainte să nu-i mai spunem tristețe)
în apropiere
o macara ridică o altă macara mai mică
apoi îi dă drumul zgomotul
fierului mișcă copacii din rădăcini
vecinii își mută mobila în casa lor
nouă
a câta viață va începe de mâine?
stau foarte aproape de fereastră
țin o carte în mâini
(a reușit să-mi citească gândurile)
voi mai rămâne aici
pentru încă puțin
să ascult pașii mei timizi pe sub ușă
si bătăile inimii
cum se întrec cu secundele
What am I saying? I am saying love.
And at the edge of love there we stand.
~ Clarice Lispector
răstorn globul muzical de zăpadă
las semne ca să mă pot întoarce
vom râde?
vom sta împreună la masă?
i-am spus ia aminte
acesta este adevărul
și va absorbi totul.
aceștia sunt ochii mei
două focuri de armă
aceasta este inima.
mai mare decât ea însăși
o umbră in cădere
de pe zidurile unui oraș
străin
i-am spus
aceasta este vocea mea
roțile unui tren călătorind înspre nicăieri
în timp ce pământul se-nvârte
în timp ce Orfeu
îmblânzește animalele sălbatice
cu sunetul lirei
nu harpa lui Apollo l-a învins pe Marsyas
ci glasul lui
acompaniind instrumentul
în unele zile când se întâmplă să plouă mult
și se trăiește cu încetinitorul
când tocurile ușii
de la intrarea din spate încep să ruginească
te întorci în locul acela
cerul
cu aerul lui de liberate și imparţialitate
îţi va cere un categoric da sau nu
vei mai rămane pentru o vreme în propria-ţi companie
printre cioburile zilei
însă emoţiile nu vor putea fi șterse
ceea ce poate fi bine
sau nu
în unele zile când se întâmplă să plouă mult
cineva îţi face dreptate
If I go before you
if I leave you in these lands
don't be scared of the night
because in the night I live
astăzi se împlinesc nu stiu câți ani
de la nașterea lui Pessoa
în cinstea lui plouă
în cinstea lui ne scufundăm în melancolie
cautăm sfinții rătăciți
printre pliurile de aur
bunica muncea greu râdea cu toată inima
uneori își păta hainele cu mâncare
se dădea în vânt după oamenii buni și prietenoși
ar fi făcut orice pentru oricine
fără să aștepte nimic în schimb
sunt ca ea
mai tot timpul mă gândesc
cu seriozitate la ceva miraculos
care trebuie să se întâmple
nu te cunosc (zici)
nu mă cunoști (zic)
când zâmbesc trei generații de femei
care au vorbit numai limba română zâmbesc prin mine
când plâng
plângem în toate limbile pământului
If there is a life after the earth-life,
will you come with me?
~ Mary Oliver
sfârșitul se anunță singur ca un delir
noaptea nu întârzie
nimeni nu-și ia rămas bun de la nimeni
gura lucioasă ca oglinda cu reliefuri subțiri
ar vrea să mai rostească mi-e foame
mi-e sete
mi-e frig
trag aer în piept
ar putea fi un semn bun
să-mi simt pulsul sub piele
cum îmi macină tâmplele
și
ce-a mai rămas din suflet
un melc plictisit linge o piatră
apoi se pierde în iarba înaltă
dacă nu m-aș teme atât de mult de mine
aș putea rămâne în picioare
să privesc cerul
care abia se mai ține
să aștept zorile și restul orelor
fericirea-i ascunsă în lucruri exagerat de simple:
să urmăresc umbrele mâinilor mele
cum se prefac în nisip
tell me how to cure myself
of silence
~ Adam Zagajewski
mergem în cerc fiecare pas fiecare secundă
un nor
rătăcit se plimbă cu mine
rămânem împreună în timpul prezent
nu mai e nevoie de orele dulci
aud fâșâitul lamei subțiri pe gâtul fiolei din sticlă
aud bătăile scurte cu unghia
călătorim în timp
îl amestecăm cu lumina de-acum.
muzee săbii tocite lupte
abandonate pistoale fără gloanțe
consignații magnetofoane
benzi încâlcite
lumea nu mai are nevoie de frumusețe
atenienii îi alungau
pe cei mai talentați dintre-ai lor afară din cetate
se confirmă. nu mai e nevoie
de istorii personale. de poezie
ce fac eu aici?
privesc iarba arsă
de soare
păsările undeva deasupra gladiolelor
exersând legănarea albastră
golul
uitarea
și-atunci limba aceasta atât de frumoasă
de ce mai există?
în cele din urmă
ne vom despărți de cârjele care ne țin sufletele
un pic mai sus decât pragul casei
în cele din urmă
vom înțelege
locul pe care stăm e în formă de groapă
inima nu mai este the main attraction
vântul se strecoară
pe sub ferestrele duble
după ce-a trecut deasupra apelor si le-a dat glas
în vise luptăm cu toată puterea pentru a supraviețui
o mașină de epocă
scufundată într-un lac adânc
scara de fier în spirală
sala de cinematograf cu pereții de catifea
în care încă se aude zgomotul proiectorului
micuța cascadă din spatele grădinii însorite
nucul bătrân
de inima căruia atârnă o hintă goală
sunt câteva dintre imaginile
care se repetă atunci când închid ochii un joc
pe care-l practic din copilărie
întinsă pe spate
cu fața ascunsă sub palme
hai încearcă și tu
să putem schimba impresii
despre lumina care dispare
putem povesti o viață în numai zece cuvinte
spunea Maurice Blanchot
(cu prea mare ușurătate)
și-a mai spus
prin gura unuia din personajele sale
"I did not love that woman.
She killed herself a few years letter"
zece cuvinte. alese cu grijă
dar restul gândurilor ascunse?
orașele în care ai locuit?
străzile numerele exacte pe porțile caselor
călătoriile amânate
brațele desfăcute în așteptarea altor brațe
norii eleganți
și cerul
cu toate ale lui
lalelele din vaza micuță de pe masă
pisica domesticită
care toarce la picioare tale
cărțile de pe noptieră
cărțile sufocate pe rafturi
oamenii care te-au însoțit
rămași în urmă cu mâinile la ochi
privind depărtările
Despair has thirty pairs of legs
(Gherasim Luca)
vremea metaforelor a trecut
cu toate că pietrele și unii oameni
se simt excluși de la jocurile realității
e târziu
cerul și strada
lucesc ca safirele săpate în minele din Laos
e rece pentru un sfârșit de mai
decid să merg mai departe
două sute de pași mai încolo deschid
în minte scrisorile pe care mi le-am scris
când eram tânără
câteva lacrimi (din cauza lunii atât de singură)
însă nu le permit fiindcă iar se va lăsa cu o insomnie
sau cu o jumătate de anxietate
față de care nu știu cum să mă port
un câine fuge în întâmpinarea mea
de parcă m-ar recunoaște
stăpânul lui își cere scuze
așa cum numai stăpânii câinilor blânzi știu să o facă
nu mă așteptam să întâlnesc pe nimeni la ora asta
îmi spune omul încurcat de absența unei lese
de prezența mea în mijlocul străzii
degeaba zâmbesc
întunericul are legile lui
întind mâna las câinele să mi-o miroase
îl mângâi ușor pe cap apoi îmi văd de drum
deschid altă scrisoare. dacă nu e ceea ce ți-ai dorit
nu e cazul să te îngrijorezi
un student a descoperit o planetă nouă
în a treia zi de stagiu la NASA
totul va fi așa cum a fost dintotdeauna
cerul va continua să se sprijine pe umerii tai
și pe povești.
mâine va ploua
în unele cafenele se vor inventa cuvinte noi
în altele depărtarea
o chelneriță își va arunca șorțul
pe spătarul primului scaun gol
și va pleca fericită
fără să știe încotro se îndreaptă
reading e-books by Ashbery and Frost
soft music in the background
pain
in the background
the words of love gone
these poets knew that the leaves
of the imperial trees were skilled
architects of shadow
they also knew about the winds and about the rain
and how the flowers
fought for survival
lying low
they knew the mirrors' code names
for silence
but never revealed them.
Salvador Dali's pet looked like him
and I promise you
I didn't want to write anything about this
but since I write about something each day
why not
now if you would like to do a search on google
type anteater
then chose images
I'm pretty certain you'll regret
if you did
toți anii pe care i-am lăsat în urmă
brațul stâng îndoit pe piept imagini
le construiesc altfel decât o făceam ieri
fără să mă iubesc
fără să mă urăsc
palmele moi părul strălucitor mirosind a parfum
uși duble care se deschid și se închid
fără efort
îmi fură toate gândurile
ce se poate zări dincolo de ele în fugă
trebuie să părăsim locul
pe care îl ținem ocupat?
o legătura de chei scăpată pe jos
de ce port cu mine atâtea obiecte
cartea de care nu mă pot despărți
pătată cu suc de fructe
respirația
între plânsete și zâmbete somnul
apoi ce-și vor aminti ceilalți.
dacă.
întunericul nu e doar în ceașca mea de cafea
(aș fi vrut să-ți spun)
dar n-am vrut să te îngrijorezi
că iarăși alerg seara târziu
fără să fiu atentă la drum
la mașinile care trec
în viteză cu farurile închise
nimic nu se pierde
secundele se mișcă în ritmul lor
ochii tăi în locul ochilor mei pentru totdeauna
cât de frumos e cerul
presărat cu luminițe argintii
și-aș mai fi vrut să-ți spun
ce mă înspăimântă cel mai mult
o neiubire amestecată cu alta
o noapte urmată numai de noapte
dunele nesfârșite ale deșerturilor
despărțirile
capcanele deghizate în tăceri
chipurile fără expresie
cimitirele fără cruci
în afara faptului că amândouă ne-am născut
la ora 5 dimineața
eu și poeta aceea foarte iubită în țara ei
nu avem nimic în comun
umblu prin curtea casei desculță
ca să mă întorc un pic în copilărie
caut soarele
să-l salut
hei domnule Soare
unde-ți sunt păsările?
am adunat pâine
am adunat și tristețe
apoi îmi văd mai departe de muncă
tastez litere mari
& litere mici
cuvinte străine
unghiile mele de aur și sidef
fac un zgomot hipnotizant
dacă adorm cu capul pe birou
pe frunte îmi apar semne cuneiforme
când nu mă aude nimeni
dar absolut nimeni
(e foarte important detaliul ăsta)
cânt
melodiile sună ca dintr-o gură închisă
ce bine că se pierd imediat ce se lovesc de aer
ca niște meteoriți în deșert
mai deschid câte-o carte
să las pierdute
între paginile ei
cupoanele cu reduceri de 30%
tăiate de prin reviste cu obiecte la modă
deschid o doză de coca-cola
aplec urechea
ascult cu atenție
înăuntru trăiesc viețuitoare minuscule
drăguțe
după cum râd în hohote
după cum chicotesc
după cum se ascund
atunci când apăs clapele
negre și albe
ale pianului
în trecere
cine-a iubit-o pe femeia aceea se vor întreba
fiindcă ea nu a vorbit niciodată despre iubire
cine-a dorit-o pe femeia aceea
și trenul va trece în viteză
cu ferestrele lui murdare
și zgomot infernal
o fi trenul care duce înspre moarte
ca orice întrebare greșită
ca orice întoarcere în trecut
acolo unde totul e fier rece plumb
numai pământul e moale
și ușor de răscolit
ca sufletul acelei femei
prins în lesă
sfârșit
aș putea să stau trează noapte de noapte
și nimeni n-ar sosi
pisica m-ar privi atentă
așa cum face în ultima vreme
a forța poezia e totuna cu a stoarce norii
de ploaie
a te naște nedorit de niciunul dintre părinți
a cocheta cu diavolul hazliu
a te trezi în viața altcuiva
neiubit
mătușa iulia sora tatălui meu avea vârsta mea
când ne-a spus ne revedem pe partea cealaltă
femeile au pus-o pe masa aceea lungă
din lemn lăcuit
au spălat-o de viață și i-au pus haine de drum
am închis ochii puteam auzi cum curgeau râurile și fluviile
pe care nu le-am văzut niciodată
deasupra
dedesubt
respiram cu întreruperi
respiram pe rând
bunicul se lupta cu niște lacrimi
nu știa ce să facă cu mâinile lui
nu știa cum să se descurce
cu sufletul lui
apele curgeau fără oprire pe ritmul unui jazz improvizat
iar noi rămâneam singuri
mai singuri ca niciodată
murmurând
toți anii care ne-au fost dați și n-am știut
ce să facem cu ei cu noi
ori cum să ne conturăm tandru umbrele
s-a pornit o furtună
(obligatoriu cu piatră)
continui să-mi spun tot ce ți-aș spune ție
așa cum fac oamenii singuri
impresii despre ultima carte
frânturi de conversații
un tip cu un chip extrem de banal
e întrebat dacă n-ar vrea să participe
la un studiu de cercetare
cineva pretinde că e în posesia prețioasă
a câtorva fire de păr din capul lui Beethoven
studiul ar fi trebuit să explice
proveniența acelui ritm
de neegalat
încă o minciună originală își încolăcește tentaculele
în jurul unui visător incurabil
furtuna s-a oprit brusc
protuberanța luminii ne va face s-o vrem și mâine
tristețea ar putea face din cer o pânză
din pânză o carte
din carte o grămăjoară de scrum fierbinte
la marginea unui oraș adormit
împing cu piciorul o frunză moartă
pisica se joacă pentru o vreme cu ea
apoi o lasă în pace
o anumită tristețe intră și iasă
de parcă n-ar recunoaște pe nimeni aici
e înlocuită cu un cântec din listă
cafeaua s-a răcit
o beau reîncălzită. aproape fierbinte
renunț să mă mai gândesc la ce te gândești
un vultur înșfacă o veveriță
paralizată de frică
camionul care adună gunoiul face un zgomot teribil
și fără sfârșit
închid fereastra ochii pumnii
inima
cere mai mult aer
însă aerul se împarte cinstit
cât în afară atât înăuntru
Dumnezeu singur.
tu și mai singur. învins. risipit
rugăciunea în spirală?
coborârea în infern?
îngerii au adormit cu mâinile sub obrăjiori
înseamnă că va ninge în aprilie
înseamnă că vom găsi un lapis lazuli
în noroi
înseamnă că vom visa cu păsări de pradă
sau cu sângele aprins al războiului
din ocean vor ieși balene cu pielea lucioasă și elastică să ne poarte
deasupra valurilor
și-n timpul ăsta ponțiu pilat se spală pe mâini
nu-și găsește prosopul primit de la împăratul tiberius
așa că se șterge de piept ca un adevărat hillbilly
răzuiește un bilet de loterie
fumează țigări de foi
adoarme într-un metrou din new york
scrie pe blog impresii din călătoriile lui prin lume
nu spune nimic nou
ca stelele sus
ca un dead man
ca o molie stâlcită
pe-o ușă
rețeta asta nouă promite arome
miraculoase
e bine să-ți ții mintea ocupată
lacrimile nu sunt decât otrăvuri
din buruienile cenușii ale cerului
galeriile deschise publicului
oriunde în lume
expun numai lucrări semnate
de autori sau falsificatori de prima mână
vinul răsturnat pe masă
petrecerile se dizolvă în zori
lăsând loc regretelor de scurtă durată
o carte nouă cu poezii în ulei
& vitamine zdrobite în palmă
nu va trezi pe nimeni la viață
mai degrabă va rămâne uitată
prin locuințe cu pereții în valuri
inima are patru camere
mai bine să-i rămâi credincioasă
măcar o singură dată
vezi pe unde te va purta cântecul acesta
albastru
visul cel mai ascuns
deschide fereastra
lasă mugurii să plesnească
îndepărtează-te
bine bine hai să ne întoarcem înspre noi înșine
cu zgomote insuportabile să cădem
mai stai cu mine mai stai încă o zi
îți voi face o cafeaI haven’t written a single poem
in months.
