mi-am pus o rochie cărămizie să merg într-un loc unde ni se cerea să ne ridicăm "pe picioare", iar alții erau întrebați în fața tuturor să răspundă la niște întrebări mult prea grave pentru anii lor, și m-am gândit la război, nu, nu acela din cărți, la imaginile de-acolo care au rămas, de săptămâni întregi, cu mine, și apoi la moarte, și apoi la viață, nu neapărat în ordinea asta, și nu am fost atât de tristă ca în alte duminici, deși nimic nu se schimbase, și ni se tot cerea să ne ridicăm pe picioare, și treaba asta mă irita cumplit, și nu puteam face nimic să schimb asta, și așteptam să se deschidă o ușă
