o pasăre rănită

câteva zile bune câteva rele 

mai rămân clipele 

pentru clemență

și eu vreau să trăiesc

repet vreau 

repet și eu 

repet

oamenii singuri își rătăcesc pașii

își jupuiesc prezentul

îl toacă mărunt îl strigă

îl strică

păcănelele sufletului 

gura închisă. starea de rău 

pe care ți-o înghiți din pricina fricii

uite o oglindă ovală uite una pătrată 

uite uite uite 

una crăpată

în ele lumina își ascute săgeți

îndrăznești

credeai 

că 

îndrăznești

nu îndrăznești

un singur ochi 

era ochiul bun cristalin

acum orbește

orbecăiești

gura împrumută

din muțenia lunii 

pietrele iarba caravanele și tremurul

se împotrivesc

întunericul îți sparge pieptul

taie prin os 

rece rece rece 

răceală însăși 

te-a învățat pe de rost

înăuntrul tău cauți adăpost

cauți

cauți fără rost

ce-ai scris cu mâna târzie 

se topește se face mormânt

se face pasăre rănită

se face rafală de vânt

zile lungi ruginii

      

  It's all right if I feel this same pain until I die

  ~ Robert Bly

zile lungi ruginii nu-ți sare nimeni în ajutor

prizonierii înfrigurați tremură 

de durere 

cu ochii stinși fără nume fără speranță

ești scoasă din rând 

fiindcă te-ai împotrivit

în moartea din vis poți plânge 

pentru toate zile pe care nu le-ai trăit

lacrimile sunt invizibile suspinele mute

restul coloanei urcă scări șubrede 

care atârnă din nori 

luna e o pulbere neagră 

pământul un mușuroi

întrebare după întrebare interogatoriul arde 

ți se arată viitorul o pagină în alb violent

fă cunoștință cu spațiul gol ți se spune

respiră-l

așază-ți inima aici

știm bine cât cântărește 

știm bine ce vrea 

ce lipsește din ea

Broken Mirror

 

în plină cădere

 

        First we feel. Then we fall. 

        ~ Joyce, Finnegans Wake

citind Kunitz în format mare 

limbaj de zi 

limbaj de noapte

de gladiatori

idei născute târziu

liniștea de dinainte de răbufnirea furtunii

de revărsarea râurilor

"ca să fim sfinți și fără prihană"

pacea aparentă de la mijlocul secolului 

oratoria de microfon 

scrisorile nedeschise

făcute scrum în Siberia

lor cine le mai face dreptate? 

dar îndrăgostiților de himere?

te întinzi 

în iarba anotimpului acesta regal

îți ierți 

cu adevărat îți ierți ultima respirație 

stelele te privesc cu milă

încălzindu-se una de alta

spate în spate 

castele de nisip împărați goi

dragoni jucăuși desenați sub pleoape 

anna livia cum să ți se măsoare pulsul 

de la distanță?

cazi și-n plină cădere din trup îți ies aripi mari

acoperind piatra pe care-ai căzut 

sângele negru 

trofeul grotesc 

hooray

străină pe lume nu-mi mai știam locul

știam doar că venise și rândul meu

să rămân unde eram

râurile curg cum curgeau

stelele sclipesc cum sclipeau

focurile în flacără ard sub pământ

nici vântul nu mai e vânt

două refrene vechi 

îmi căutau mijlocul pieptului

întunecat

în cer nu vom umbla cu privirile-n sus

nici cu capul aplecat 

peste notițele de ieri

lacrima a fost abolită 

ura! ura! hooray!

Doux rêves

 

termen limită

 

și sinucigașii acoperiți în pene de lebede

au iubit mult viața

și-au strâns-o tare în brațe 

știind că într-o zi o vor respinge 

după ce și-au pus mâinile

calde pe mese 

pe tacâmuri pe harpe și mandoline

pe leagăne 

și pe alte mâini

după o vreme uitate

o viață de dat o viață de luat

Hey!

sunt aici. și eu m-am născut din tandrețe 

nu-mi cere socoteală

nu-mi spune să port 

o haină veche pielea plină de pliuri

pălăria acoperită de praf 

golul din inima

nu trebuia să ne fi fost dați pașii aceștia 

grei și amari

dreptul la semnătură

limbajul obscur argumentele disparate

tremurul din glas

pronumele la persoana I

singular

când pleci

când pleci se surpă o groapă 

comună în mine 

când pleci mintea mi-e scrum

nările vântului apocaliptic suflă

până totul dispare 

ca-nainte de facerea lumii

când pleci se-ntunecă brusc pe lumină

mă lovesc de toate obiectele

ca orbul într-o casă străină 

căutând o ieșire 

pipăi răceala zidurilor mute

trag în piept aer cu gust oțetit

ca de lacrimă

ca de nimic

într-o zi

 

Just this once, dear world, I will forgive 

you,

but from now on you'll have to mend  

your ways

~ Ágnes Nemes Nagy 

cortegiul nopții avansează 

până devine de neîndurat 

apele ochilor 

somnul lipsit de vise

teama că într-o zi 

cineva va ridica porți între noi

mii de chei numai una le va putea deschide

cine ești când ești singur?

ce gânduri a scanat mintea ta

în dimineața aceasta de toamnă?

poate că e adevărat cuvintele rotesc pământul

desfac lumina de întuneric 

dau viață deșertului

potolesc ravagiile uraganelor 

în larg 

și-ale inimii

lucrurile pe care nu ni le spunem

  

cât de mult ne place mirosul toamnei 

haina ei stropită de ploaie 

mirodeniile picante

razele soarelui umbrele căzute 

pe ochii caselor

roua stârnind un tremur ușor petalelor 

de lisianthus

vocea prietenului neobosita lui 

iertare

jocurile de oglinzi

lacrimile care nu mai pot fi recuperate

întoarcerile acasă așternuturile albe

rafturile încărcate de cărți 

cu miile lor de brațe 

care ne ridică 

și ne leagănă 

când ziua se scurtează 

când tăcerea toarce pe pagină 

când pământul se zdruncină 

luând ce-ar fi putut să mai lase

îți scriu

îți scriu până când ochii mă lasă

tu ții tot cerul în brațe 

ca pe-o mireasă

ne păzim bine visele
și cea mai de pe urmă speranță 

cu ochii deschiși plecăm
plecăm ca de fiecare dată 

înspre noi înșine
cerurile se îngrămădesc

unele peste altele
sunt ceea ce trebuie să fie
fac ceea ce trebuie să facă 

aici sau departe

o seară domoală de toamnă

n-a mai plouat din iunie
și gura mea 

n-a mai rostit vino
firmamentul înalt un câmp fertil

îmbolnăvit de absență

plânge amarnic
respiră cu întreruperi 

peste umerii noștri
uluiți 

de lumina din celălalt

 

Il me fait pleurer

 

Atunci

      

Plouă de săptămâni bune de luni amare

animalele mici abia mai respiră 

stelele au înnebunit demult de singurătate 

drumurile nu mai duc nicăieri 

de fapt nici nu mai arată ca drumuri

nu întâlnești un om în toată mulțimea de glasuri

nici mama nu mă mai recunoaște

cât îmi plăcea să o strig 

pe numele ei 

de mamă 

de durere 

în care m-a născut m-a înfășat 

și m-a legănat

de la cine am învățat murmurul surd al deznădejdii?

câte secolele au trecut 

în lâncezeala istoriei până la invenția roții

cum sufereau locuitorii sitului Göbekli Tepe 

în urmă cu 11.500 de ani?

visele ajung târziu

rămâi 

rămâi cu mine "să cădem din cer"

un cântec trist are puterea să fisureze

pereții luminii

să tulbure apele 

peștii putrezesc de la oase la solzi 

pe fundul oceanelor albe 

milenii după milenii megaliți colosali 

temple și jertfele lor inutile

un bolovan rostogolindu-și umbra 

doar pentru a o lua de la capăt

iubiri ce n-aveau să fie 

inimi care trebuiau să bată

noaptea care urma să înceapă

movement

apreciez eforturile oamenilor buni de-a rămâne indiferenți 

nu există o nebunie mai mare decât să te zbați 

între crustele aspre ale nopții și sângele zorilor

să-ți tii pleoapele nemișcate 

în timp ce în altă parte se scriu cărți cu titluri bizare 

(Trecutul lui Dumnezeu. Ia-ți rămas bun de la pace)

să urmărești avalanșa ploii mărunte 

cu ochii copilăriei când moartea era doar 

o gușă elastică de curcan îndopat cu forța

când mâinile bunicilor miroseau a suc de struguri 

miere și fân uscat

apele nu mai creșteau traversam Mureșul 

cu bacul din lemn de salcâm

serile de vară rămâneau nisipoase 

numai părul după pliculețele de șampon Larex strălucea

realitatea era firavă și lumea întreagă 

din mirare-n mirare se zidea

iat-o

iart-o

**

My prayer is mostly listening to God

~ Hugh Pendexter III

Dear God,

That's all.

Blue Monday

 

It turns out we are buried alive

in the chamber of someone's else's heart

~ Richard Jackson

nu mai aștepți răsăritul să-ți recompună liniile feței în 1624 Georges de La Tour (aflu dintr-un tratat despre puterea muzicii de Quignard) vindea lacrimile Sfântului Petru pentru 650 de franci pictura în ulei înfățisându-l pe apostol într-o perpetuă remușcare se află la muzeul de artă din Cleveland ti-ai dorit atât de mult să urci până la varf. ai urcat așa că îți promiți să nu mai încerci vreodată vântul un zeu orb își caută trecutul prin toate colțurile pământului stelele râd cu poftă în timp ce se îneacă în praful lor cenușiu de cealaltă parte a universului Persefona își împarte timpul între infern și paradis legenda spune că n-ar fi fost prea întristată de compromis fără mâini ucidem pentru hrană pentru un loc cu vedere la apă fără inimi umplem pământul de singurătate fără ochi înălțăm biserici cu turnuri semețe. scări în spirale. bem din cupa victoriei înainte de-a ajunge la capăt folosim întunericul ca pansament pentru rănile vechi noaptea aceasta mă imploră să o țin bine minte îi dau un nume de ruină sau mai simplu blue monday talisman nu mai contează. continuăm unii se îndreaptă spre paturile lor mute alții se trezesc în zorii regretelor. nu există o cale de mijloc ai închis computerul ai atins în treacăt cu degetele fotografia mamei în rama argintie ai așteptat cu răbdarea unui surfer sfârșitul furtunii Doamne în a cui voce ai prefera să-ți vorbesc? într-un alt anotimp ne-am vândut soarelui arhiputernic mâine voi povesti cu tata despre dinastia merovingienilor eu ma voi preface că-l ascult el va încerca să mă convingă că oamenii mărunți sunt destul de îndepărtați de adevărata frumusețe îmi va mai spune să nu cred tot ce aud soția meșterului nu e zidită în zid a adormit acolo. era prea obosită nu voi mai simți nevoia să asamblez cuvinte voi urmări o umbra. sunetele lăsate de sângele ei azurul e al mărilor și-al oceanelor

ziua de astăzi a niciunuia dintre noi

RL nr. 19- link

https://romanialiterara.com/2025/05/poezii-de-adela-rachi/

fbclid=IwY2xjawKK1z9leHRuA2FlbQIxMQABHg2mfMXvUmpHCpzrXUhN9U4wZjehFFIYHtVaMzT2emm6R8lF0jJQAvdrvrQx_aem_xSbQDcmaMDdTB6xDKYfcnw 

Years in Marble

 

spyglass

ne prefacem că nu înțelegem 

speculăm deși se moare 

pe capete pentru noi n-o să mai fie 

fluturarea de aripi 

tremurul mâinilor când se-ntâlnesc 

cum spunea bătrânul Ez

și în weekend fb rămâne deschis

întocmim procese verbale păpădiilor 

nevralgice

extragem veninul din fiecare jumătate 

de adevăr

lingem cuburi de zahăr 

Sara

 

inima neagră

cum a început totul? 

some things are meant to be

umbrele din adâncurile sufletului 

                             despre care nu știai

lipsa semnelor de punctuație promisiunile

pe care nu le-ai ținut

sigur că nu există o cale de ieșire

ne-o spun și cei care nu pot vorbi.

ai ocolit căprioara în ultima secundă

acolo 

          pe marginea drumului ar fi rămas

în blana ei atât de frumoasă 

imitând asfințitul

și țipătul? – cum sună moartea când lovește brusc?

ochii umezi deveniți pietre 

pentru a supraviețui sfârșitului lumii

(parafrazându-l pe Italo Calvino)

inima neagră 

se scurge mai ușor în pământ?

ce poem se mai scrie dacă nu te cheamă 

pe tine din miezul fiecărui cuvânt

visele din care lipsești

când plouă ne imaginăm razele soarelui

când e soare singurătatea lumânărilor ne urmărește

Homo fugit velut umbra

 

o locuință fără adresă

numai în poveștile despre copilărie 

lună și dragoste ne sunt permise exagerările

și totuși în minte e loc întotdeauna 

pentru mai multă tandrețe pentru mai multe vise 

furtuna e-aproape. mama și tata 

(ah de când nu i-am mai văzut împreună!) 

se agață de brațele mele

nu le mai recunosc ochii de culoarea vulcanilor stinși

suntem împreună fiindcă venim din trecutul nostru 

care n-a putut fi decât împreună

ca și cum am fi trecut prin aceași foc 

și-a rămas doar fumul 

mai exact amintirea lui

din pragul casei ne ies în întâmpinare niște străini

mai avem de depășit foarte puține obstacole

pe terasă ne așteaptă o ciorbă și-o bucată de pâine 

tăcerea 

norii de vânt

lucruri invizibile

scriu de pe marginea drumului*

la ora când trebuia să ne naștem ne-am născut

la ora când trebuia să iubim am iubit 

la ora când trebuia să murim 

ni s-au transmis de pe vârful buzelor 

urări de viață lungă sănătate 

un circ (credeam că nu mai există)  

își desface corturile uriașe 

păsările exotice rămân în colivii  

pe fiecare stâlp sunt amplasate pâlnii 

muzica e greu de oprit

tigrii și leii piele și os 

obrajii acrobaților subțiați de prea mult plâns 

nimeni care să-i apere în timpul zilei

!atât de singuri la asfințit

oglinzi fără memorie 

corzi invizibile pentru plutit 

în timp ce restul oamenilor 

își vociferează dezamăgirea

că în viețile lor nu se întâmplă nimic

______________

* Adam Zagajewski 

in this life

            Where is away-from-me?

            (Franz Kafka)

se crapă de ziuă nu suntem atenți 

nu înnebunim de fericire nici nu ne pasă

cum explodează 

lumina 

peste păduri și lacuri

trebuie să-ți pregătești chipul 

adică inima

să participi măcar cu o lacrimă

imediat ce înțelegi frânturi din miracol

e aici e chiar aici nu ne mai părăsește

nu ne mai lasă 

nu-și mai întoarce spatele 

nu se mai preface că nu ne cunoaște 

Carried off

 

Adria Mare

 

toleranța la greutate a pardoselilor din lemn

m-a înfricoșat întotdeauna 

dimineața deschid larg ferestrele

printr-un simplu gest resuscitez inimile lor turtite 

farfuriile au zi de zi aceeași disperată nevoie de atenție

numai cuburile de gheață se descurcă și fără mine 

respiră în voie prin gura paharului

dacă te oprești un minut hai oprește-te ți-aș putea 

vorbi te-ai oprit? și despre lalelele 

cuminți 

care se închină 

când pășesc îngândurată pe urmele primăverii.

spre deosebire de Anne Sexton nu port cu mine vreo lamă de cuțit

era bolnăvicios de nesigură în privința utilității acelui obiect

să taie gențile de la roțile unei mașini 

ori mai degrabă gâtul vreunui vis?

tragedia conform unei banale definiții 

nu-i decât creația ca imitație nereușită a realității 

rezultând în instabilitatea emoțiilor. 

Adria Mare continentul descoperit de curând 

a dispărut acum 140 de milioane de ani 

sub lanțurile muntoase ale bătrânei Europe.

de unde venim? râurile și fluviile curg

copacii cresc înalți 

peste uriașul sicriu 

The Melancholy

 

nimic nu se mai naște din lacrimi

vom da greș încă o dată 

ca niște cupe de crini tăiați fără milă.

una după alta se închid ușile inimii 

plâng de parc-aș fi singurul om care n-ar mai avea dreptul 

să-și ridice privirea spre stele la sfârșitul zilei

de parc-aș fi un asasin plătit 

așteptându-și sentința

de parcă cuvintele separă oamenii pentru totdeauna

la ce-aș mai putea spera fără ochii cerului 

la ce mi-ar folosi aripile lipite cu ceară

visele încâlcite în cheagurile cernelei carbonizate

 

prea târziu. e-atât de târziu pentru vise

în locul feței din oglindă doar urme 

adânci 

în care nici zeii nu s-ar putea recunoaște

răspunde-mi mamă te rog răspunde-mi 

nu din mormânt 

ci din adâncul meu unde încă ești

de ce mai plângem

când nimic nu se mai naște din lacrimi?

Beddha ci dormi

 

doar un pas

               What is there now to hold us to earth

                (Robert Bly)

i’m speaking again bună ziua realitatea mea dragă bună ziua

Gargantua e născut prin urechea mamei sale

dipsozii invadează Utopia

Panurge îl însoțește pe Pantagruel în lupte

n-am mai văzut de ceva timp soarele nostru tânăr 

cine ne umple pieptul cu apă stătută?

cine ne ascunde pietre semiprețioase sub unghii?

unde ne sunt mamele și bunicile să ne mai frământe o pâine?

nu-i decât un pas de la toate culorile

la nicio culoare (spunea Rumi)

la polul opus poetul focului palid se mulțumește cu griul  

tăcerea inundă câmpiile îmbolnăvește copacii și păsările

strada principală duce întotdeauna 

la o biserică o școală și-o crâșmă

orele traversează linia orizontului 

după ce-au topit pereții camerei în care atât de mult am visat

ghemuită în patul meu

ca într-o iarbă adâncă

neagră

My Grace

 

în șoaptă

      

        ...I don't long for anyone,

        But I don't want, don't want, don't want

        To know how they kiss each other.

        (Anna Akhmatova)

De parcă ar fi prima 

și ultima zăpadă care acoperă grădina

primăvara nu-și va mai ciufuli 

petalele colorate aici

deschid ușa larg îmi este frică 

să trec singură 

din noapte în noapte

vin mamă la tine să fim din nou împreună

numai ce-ai dat poți avea: inima inima

nici drumurile misterioase din palme

nu le mai simt

Îi las vântului partea lui —

îmi învăluie fața. în locul ochilor 

gropi comune în miniatură

număr în șoaptă unu doi 

înapoi la unu

cu mine numără și vântul 

nu mă mai minte 

Eleno kerko

 

triluri

 

ploaia și-a pierdut de tot mințile

și-a plecat aproape oarbă

îmi sfârtec memoria din pricina 

unui cuvânt în limba sârbă. 

înainte de a-mi mișca colțurile buzelor în jos

(așa cum fac uneori oamenii singuri)

plonjez într-o indiferență totală 

— aceea de început de an —

deși încă mai cred în curentul care ne va purta 

dintr-un decor în altul

conștientă că transformările la care visăm

acut

nu ni le garantează nimeni.

lumea în care ai vrea să te reîntorci nu mai există

rădăcinile merilor 

au putrezit.

rugăciunea (dacă poate fi numită astfel) 

are legătură cu soarele tandru:

măcar un anotimp 

pentru zborul lin al cintezelor

care mă așteaptă 

fără să le pese prea mult de iminența anihilării cosmice

să le fărâmițez în palme coji de pâine

așa așa 

cât mai mărunt

să le înmoi în picăturile rămase în urma ploii nebune.

bustul lunii dismorfozat 

printre plăcile de oțel ale bălților