Talk me down

 

Atunci

      

      Cântecul meu e dezgroparea mea

     ~ Gheorghe Pituț

Plouă de săptămâni bune de luni amare

animalele mici abia mai respiră 

stelele au înnebunit demult de singurătate 

drumurile nu mai duc nicăieri 

de fapt nici nu mai arată ca drumuri

nu întâlnești un om în toată mulțimea de glasuri

nici mama nu mă mai recunoaște

cât îmi plăcea să o strig 

pe numele ei 

de mamă 

de durere 

în care m-a născut m-a înfășat 

și m-a legănat

de la cine am învățat murmurul surd al deznădejdii?

câte secolele au trecut 

în lâncezeala istoriei până la invenția roții

cum sufereau locuitorii sitului Göbekli Tepe 

în urmă cu 11.500 de ani?

visele ajung târziu

rămâi 

rămâi cu mine "să cădem din cer"

un cântec trist are puterea să fisureze

pereții luminii

să tulbure apele 

peștii putrezesc de la oase la solzi 

pe fundul oceanelor albe 

milenii după milenii megaliți colosali 

temple și jertfele lor inutile

un bolovan rostogolindu-și umbra 

doar pentru a o lua de la capăt

iubiri ce n-aveau să fie 

inimi care trebuiau să bată

noaptea care urma să înceapă

movement

apreciez eforturile oamenilor buni de-a rămâne indiferenți 

nu există o nebunie mai mare decât să te zbați 

între crustele aspre ale nopții și sângele zorilor

să-ți tii pleoapele nemișcate 

în timp ce în altă parte se scriu cărți cu titluri bizare 

(Trecutul lui Dumnezeu. Ia-ți rămas bun de la pace)

să urmărești avalanșa ploii mărunte 

cu ochii copilăriei când moartea era doar 

o gușă elastică de curcan îndopat cu forța

când mâinile bunicilor miroseau a suc de struguri 

miere și fân uscat

apele nu mai creșteau traversam Mureșul 

cu bacul din lemn de salcâm

serile de vară rămâneau nisipoase 

numai părul după pliculețele de șampon Larex strălucea

realitatea era firavă și lumea întreagă 

din mirare-n mirare se zidea

iat-o

iart-o

Calling you now

 

**

My prayer is mostly listening to God

~ Hugh Pendexter III

Dear God,

That's all.

Blue Monday

 

It turns out we are buried alive

in the chamber of someone's else's heart

~ Richard Jackson

Nu mai aștepți răsăritul să-ți recompună liniile feței

în 1624 Georges de La Tour

(aflu dintr-un tratat despre puterea muzicii de Quignard)

vindea lacrimile Sf Apostol Petru pentru 650 de franci

acum pictura e găzduită de muzeul de artă din Cleveland

Ajuns pe creasta abruptă nu-ți mai promiți

să o urci încă o dată până la vârf

vântul e un zeu orb căutându-și trecutul

prin toate colțurile pământului

Stelele râd cu poftă înecându-se în praful lor cenușiu

licăririle pe care le admirăm de aici

sunt ultima lor respirație

înainte de-a fi prefăcute în pietre

De cealaltă parte a universului

Persefona își împarte timpul între infern și paradis

legenda spune

că n-ar fi fost prea întristată de compromis

Fără mâini ucidem pentru hrană

pentru un loc cu vedere la apă

fără inimi umplem pământul de singurătate

fără ochi înălțăm biserici cu turnuri semețe și scări în spirale

Bem din cupa victoriei înainte de-a ajunge la capăt

folosim întunericul ca pansament pentru rănile vechi

Noaptea aceasta îmi cere să o țin bine minte

îi dau nume de ruină de vară târzie liman sau mai simplu

blue monday/ talisman

Nici nu mai contează. continuăm cu ploaia

se schimbă doar camera din care e urmărită

unii se îndreaptă spre paturile lor mute

alții se trezesc în zorii regretelor. nu există

o variantă de mijloc

Ai închis computerul ai atins în treacăt cu degetele

fotografia mamei în rama argintie

Ai așteptat cu răbdarea unui surfer sfârșitul furtunii

Doamne cu vocea cui ai prefera să-ți vorbesc?

într-un alt anotimp ne-am vândut soarelui arhiputernic

Mâine voi povesti cu tata

despre dinastia merovingienilor

iar el va încerca să mă convingă că oamenii mărunți

sunt destul de îndepărtați de adevărata frumusețe

numai inimile lor se aseamănă unui munte acoperit de zăpezi

îmi va mai spune să nu cred tot ce aud

soția meșterului nu e zidită în zid

a adormit acolo fiindcă era obosită

Nu voi mai simți nevoia să aranjez cuvinte

voi înțelege ce e o umbră si cum sună sângele ei

de ce azurul e al mărilor

ziua de astăzi de mâine începe

Til Waking Light

 

RL nr. 19- link

https://romanialiterara.com/2025/05/poezii-de-adela-rachi/

fbclid=IwY2xjawKK1z9leHRuA2FlbQIxMQABHg2mfMXvUmpHCpzrXUhN9U4wZjehFFIYHtVaMzT2emm6R8lF0jJQAvdrvrQx_aem_xSbQDcmaMDdTB6xDKYfcnw 

Years in Marble

 

spyglass

ne prefacem că nu înțelegem 

speculăm deși se moare 

pe capete pentru noi n-o să mai fie 

fluturarea de aripi 

tremurul mâinilor când se-ntâlnesc 

cum spunea bătrânul Ez

și în weekend fb rămâne deschis

întocmim procese verbale păpădiilor 

nevralgice

extragem veninul din fiecare jumătate 

de adevăr

lingem cuburi de zahăr 

Sara

 

inima neagră

cum a început totul? 

some things are meant to be

umbrele din adâncurile sufletului 

                             despre care nu știai

lipsa semnelor de punctuație promisiunile

pe care nu le-ai ținut

sigur că nu există o cale de ieșire

ne-o spun și cei care nu pot vorbi.

ai ocolit căprioara în ultima secundă

acolo 

          pe marginea drumului ar fi rămas

în blana ei atât de frumoasă 

imitând asfințitul

și țipătul? – cum sună moartea când lovește brusc?

ochii umezi deveniți pietre 

pentru a supraviețui sfârșitului lumii

(parafrazându-l pe Italo Calvino)

inima neagră 

se scurge mai ușor în pământ?

ce poem se mai scrie dacă nu te cheamă 

pe tine din miezul fiecărui cuvânt

visele din care lipsești

când plouă ne imaginăm razele soarelui

când e soare singurătatea lumânărilor ne urmărește

Homo fugit velut umbra

 

Gravity

 

o locuință fără adresă

numai în poveștile despre copilărie 

lună și dragoste ne sunt permise exagerările

și totuși în minte e loc întotdeauna 

pentru mai multă tandrețe pentru mai multe vise 

furtuna e-aproape. mama și tata 

(ah de când nu i-am mai văzut împreună!) 

se agață de brațele mele

nu le mai recunosc ochii de culoarea vulcanilor stinși

suntem împreună fiindcă venim din trecutul nostru 

care n-a putut fi decât împreună

ca și cum am fi trecut prin aceași foc 

și-a rămas doar fumul 

mai exact amintirea lui

din pragul casei ne ies în întâmpinare niște străini

mai avem de depășit foarte puține obstacole

pe terasă ne așteaptă o ciorbă și-o bucată de pâine 

tăcerea 

norii de vânt

lucruri invizibile

scriu de pe marginea drumului*

la ora când trebuia să ne naștem ne-am născut

la ora când trebuia să iubim am iubit 

la ora când trebuia să murim 

ni s-au transmis de pe vârful buzelor 

urări de viață lungă sănătate 

un circ (credeam că nu mai există)  

își desface corturile uriașe 

păsările exotice rămân în colivii  

pe fiecare stâlp sunt amplasate pâlnii 

muzica e greu de oprit

tigrii și leii piele și os 

obrajii acrobaților subțiați de prea mult plâns 

nimeni care să-i apere în timpul zilei

!atât de singuri la asfințit

oglinzi fără memorie 

corzi invizibile pentru plutit 

în timp ce restul oamenilor 

își vociferează dezamăgirea

că în viețile lor nu se întâmplă nimic

______________

* Adam Zagajewski 

in this life

            Where is away-from-me?

            (Franz Kafka)

se crapă de ziuă nu suntem atenți 

nu înnebunim de fericire nici nu ne pasă

cum explodează 

lumina 

peste păduri și lacuri

trebuie să-ți pregătești chipul 

adică inima

să participi măcar cu o lacrimă

imediat ce înțelegi frânturi din miracol

e aici e chiar aici nu ne mai părăsește

nu ne mai lasă 

nu-și mai întoarce spatele 

nu se mai preface că nu ne cunoaște 

Carried off

 

Adria Mare

 

toleranța la greutate a pardoselilor din lemn

m-a înfricoșat întotdeauna 

dimineața deschid larg ferestrele

printr-un simplu gest resuscitez inimile lor turtite 

farfuriile au zi de zi aceeași disperată nevoie de atenție

numai cuburile de gheață se descurcă și fără mine 

respiră în voie prin gura paharului

dacă te oprești un minut hai oprește-te ți-aș putea 

vorbi te-ai oprit? și despre lalelele 

cuminți 

care se închină 

când pășesc îngândurată pe urmele primăverii.

spre deosebire de Anne Sexton nu port cu mine vreo lamă de cuțit

era bolnăvicios de nesigură în privința utilității acelui obiect

să taie gențile de la roțile unei mașini 

ori mai degrabă gâtul vreunui vis?

tragedia conform unei banale definiții 

nu-i decât creația ca imitație nereușită a realității 

rezultând în instabilitatea emoțiilor. 

Adria Mare continentul descoperit de curând 

a dispărut acum 140 de milioane de ani 

sub lanțurile muntoase ale bătrânei Europe.

de unde venim? râurile și fluviile curg

copacii cresc înalți 

peste uriașul sicriu 

The Melancholy

 

nimic nu se mai naște din lacrimi

vom da greș încă o dată 

ca niște cupe de crini tăiați fără milă.

una după alta se închid ușile inimii 

plâng de parc-aș fi singurul om care n-ar mai avea dreptul 

să-și ridice privirea spre stele la sfârșitul zilei

de parc-aș fi un asasin plătit 

așteptându-și sentința

de parcă cuvintele separă oamenii pentru totdeauna

la ce-aș mai putea spera fără ochii cerului 

la ce mi-ar folosi aripile lipite cu ceară

visele încâlcite în cheagurile cernelei carbonizate

 

prea târziu. e-atât de târziu pentru vise

în locul feței din oglindă doar urme 

adânci 

în care nici zeii nu s-ar putea recunoaște

răspunde-mi mamă te rog răspunde-mi 

nu din mormânt 

ci din adâncul meu unde încă ești

de ce mai plângem

când nimic nu se mai naște din lacrimi?

Beddha ci dormi

 

doar un pas

               What is there now to hold us to earth

                (Robert Bly)

i’m speaking again bună ziua realitatea mea dragă bună ziua

Gargantua e născut prin urechea mamei sale

dipsozii invadează Utopia

Panurge îl însoțește pe Pantagruel în lupte

n-am mai văzut de ceva timp soarele nostru tânăr 

cine ne umple pieptul cu apă stătută?

cine ne ascunde pietre semiprețioase sub unghii?

unde ne sunt mamele și bunicile să ne mai frământe o pâine?

nu-i decât un pas de la toate culorile

la nicio culoare (spunea Rumi)

la polul opus poetul focului palid se mulțumește cu griul  

tăcerea inundă câmpiile îmbolnăvește copacii și păsările

strada principală duce întotdeauna 

la o biserică o școală și-o crâșmă

orele traversează linia orizontului 

după ce-au topit pereții camerei în care atât de mult am visat

ghemuită în patul meu

ca într-o iarbă adâncă

neagră

Maison de Terre

 

My Grace

 

în șoaptă

      

        ...I don't long for anyone,

        But I don't want, don't want, don't want

        To know how they kiss each other.

        (Anna Akhmatova)

De parcă ar fi prima 

și ultima zăpadă care acoperă grădina

primăvara nu-și va mai ciufuli 

petalele colorate aici

deschid ușa larg îmi este frică 

să trec singură 

din noapte în noapte

vin mamă la tine să fim din nou împreună

numai ce-ai dat poți avea: inima inima

nici drumurile misterioase din palme

nu le mai simt

Îi las vântului partea lui —

îmi învăluie fața. în locul ochilor 

gropi comune în miniatură

număr în șoaptă unu doi 

înapoi la unu

cu mine numără și vântul 

nu mă mai minte 

Eleno kerko

 

triluri

 

ploaia și-a pierdut de tot mințile

și-a plecat aproape oarbă

îmi sfârtec memoria din pricina 

unui cuvânt în limba sârbă. 

înainte de a-mi mișca colțurile buzelor în jos

(așa cum fac uneori oamenii singuri)

plonjez într-o indiferență totală 

— aceea de început de an —

deși încă mai cred în curentul care ne va purta 

dintr-un decor în altul

conștientă că transformările la care visăm

acut

nu ni le garantează nimeni.

lumea în care ai vrea să te reîntorci nu mai există

rădăcinile merilor 

au putrezit.

rugăciunea (dacă poate fi numită astfel) 

are legătură cu soarele tandru:

măcar un anotimp 

pentru zborul lin al cintezelor

care mă așteaptă 

fără să le pese prea mult de iminența anihilării cosmice

să le fărâmițez în palme coji de pâine

așa așa 

cât mai mărunt

să le înmoi în picăturile rămase în urma ploii nebune.

bustul lunii dismorfozat 

printre plăcile de oțel ale bălților