ne prefacem că nu înțelegem
speculăm deși se moare
pe capete pentru noi n-o să mai fie
fluturarea de aripi
tremurul mâinilor când se-ntâlnesc
cum spunea bătrânul Ez
și în weekend fb rămâne deschis
întocmim procese verbale păpădiilor
nevralgice
extragem veninul din fiecare jumătate
de adevăr
lingem cuburi de zahăr
cum a început totul?
some things are meant to be
umbrele din adâncurile sufletului
despre care nu știai
lipsa semnelor de punctuație promisiunile
pe care nu le-ai ținut
sigur că nu există o cale de ieșire
ne-o spun și cei care nu pot vorbi.
ai ocolit căprioara în ultima secundă
acolo
pe marginea drumului ar fi rămas
în blana ei atât de frumoasă
imitând asfințitul
și țipătul? – cum sună moartea când lovește brusc?
ochii umezi deveniți pietre
pentru a supraviețui sfârșitului lumii
(parafrazându-l pe Italo Calvino)
inima neagră
se scurge mai ușor în pământ?
ce poem se mai scrie dacă nu te cheamă
pe tine din miezul fiecărui cuvânt
visele din care lipsești
când plouă ne imaginăm razele soarelui
când e soare singurătatea lumânărilor ne urmărește
numai în poveștile despre copilărie
lună și dragoste
ne sunt permise exagerările
și totuși în minte e loc întotdeauna
pentru mai multă tandrețe
pentru mai multe vise
o furtună neagră se apropie
mama și tata (! de când nu i-am mai văzut împreună)
se agață de brațele mele subțiri
nu le mai recunosc ochii de culoarea vulcanilor stinși
din pragul unei case ne ies în întâmpinare niște străini
mai avem de trecut câteva obstacole
pe terasă ne așteaptă o ciorbă și-o bucată de pâine
tăcerea
norii de vânt
scriu de pe marginea drumului*
la ora când trebuia să ne naștem ne-am născut
la ora când trebuia să iubim am iubit
la ora când trebuia să murim
ni s-au transmis de pe vârful buzelor
urări de viață lungă sănătate
un circ (credeam că nu mai există)
își desface corturile uriașe
păsările exotice rămân în colivii
pe fiecare stâlp sunt amplasate pâlnii
muzica e greu de oprit
tigrii și leii piele și os
obrajii acrobaților subțiați de prea mult plâns
nimeni care să-i apere în timpul zilei
!atât de singuri la asfințit
oglinzi fără memorie
corzi invizibile pentru plutit
în timp ce restul oamenilor
își vociferează dezamăgirea
că în viețile lor nu se întâmplă nimic
______________
* Adam Zagajewski
Where is away-from-me?
(Franz Kafka)
se crapă de ziuă nu suntem atenți
nu înnebunim de fericire nici nu ne pasă
cum explodează
lumina
peste păduri și lacuri
trebuie să-ți pregătești chipul
adică inima
să participi măcar cu o lacrimă
imediat ce înțelegi frânturi din miracol
e aici e chiar aici nu ne mai părăsește
nu ne mai lasă
nu-și mai întoarce spatele
nu se mai preface că nu ne cunoaște
toleranța la greutate a pardoselilor din lemn
m-a înfricoșat întotdeauna
dimineața deschid larg ferestrele
printr-un simplu gest resuscitez inimile lor turtite
farfuriile au zi de zi aceeași disperată nevoie de atenție
numai cuburile de gheață se descurcă și fără mine
respiră în voie prin gura paharului
dacă te oprești un minut hai oprește-te ți-aș putea
vorbi te-ai oprit? și despre lalelele
cuminți
care se închină
când pășesc îngândurată pe urmele primăverii.
spre deosebire de Anne Sexton nu port cu mine vreo lamă de cuțit
era bolnăvicios de nesigură în privința utilității acelui obiect
să taie gențile de la roțile unei mașini
ori mai degrabă gâtul vreunui vis?
tragedia conform unei banale definiții
nu-i decât creația ca imitație nereușită a realității
rezultând în instabilitatea emoțiilor.
Adria Mare continentul descoperit de curând
a dispărut acum 140 de milioane de ani
sub lanțurile muntoase ale bătrânei Europe.
de unde venim? râurile și fluviile curg
copacii cresc înalți
peste uriașul sicriu
vom da greș încă o dată
ca niște cupe de crini tăiați fără milă.
una după alta se închid ușile inimii
plâng de parc-aș fi singurul om care n-ar mai avea dreptul
să-și ridice privirea spre stele la sfârșitul zilei
de parc-aș fi un asasin plătit
așteptându-și sentința
de parcă cuvintele separă oamenii pentru totdeauna
la ce-aș mai putea spera fără ochii cerului
la ce mi-ar folosi aripile lipite cu ceară
visele încâlcite în cheagurile cernelei carbonizate
prea târziu. e-atât de târziu pentru vise
în locul feței din oglindă doar urme
adânci
în care nici zeii nu s-ar putea recunoaște
răspunde-mi mamă te rog răspunde-mi
nu din mormânt
ci din adâncul meu unde încă ești
de ce mai plângem
când nimic nu se mai naște din lacrimi?
What is there now to hold us to earth
(Robert Bly)
i’m speaking again bună ziua realitatea mea dragă bună ziua
Gargantua e născut prin urechea mamei sale
dipsozii invadează Utopia
Panurge îl însoțește pe Pantagruel în lupte
n-am mai văzut de ceva timp soarele nostru tânăr
cine ne umple pieptul cu apă stătută?
cine ne ascunde pietre semiprețioase sub unghii?
unde ne sunt mamele și bunicile să ne mai frământe o pâine?
nu-i decât un pas de la toate culorile
la nicio culoare (spunea Rumi)
la polul opus poetul focului palid se mulțumește cu griul
tăcerea inundă câmpiile îmbolnăvește copacii și păsările
strada principală duce întotdeauna
la o biserică o școală și-o crâșmă
orele traversează linia orizontului
după ce-au topit pereții camerei în care atât de mult am visat
ghemuită în patul meu
ca într-o iarbă adâncă
neagră
...I don't long for anyone,
But I don't want, don't want, don't want
To know how they kiss each other.
(Anna Akhmatova)
De parcă ar fi prima
și ultima zăpadă care acoperă grădina
primăvara nu-și va mai ciufuli
petalele colorate aici
deschid ușa larg îmi este frică
să trec singură
din noapte în noapte
vin mamă la tine să fim din nou împreună
numai ce-ai dat poți avea: inima inima
nici drumurile misterioase din palme
nu le mai simt
Îi las vântului partea lui —
îmi învăluie fața. în locul ochilor
gropi comune în miniatură
număr în șoaptă unu doi
înapoi la unu
cu mine numără și vântul
nu mă mai minte
ploaia și-a pierdut de tot mințile
și-a plecat aproape oarbă
îmi sfârtec memoria din pricina
unui cuvânt în limba sârbă.
înainte de a-mi mișca colțurile buzelor în jos
(așa cum fac uneori oamenii singuri)
plonjez într-o indiferență totală
— aceea de început de an —
deși încă mai cred în curentul care ne va purta
dintr-un decor în altul
conștientă că transformările la care visăm
acut
nu ni le garantează nimeni.
lumea în care ai vrea să te reîntorci nu mai există
rădăcinile merilor
au putrezit.
rugăciunea (dacă poate fi numită astfel)
are legătură cu soarele tandru:
măcar un anotimp
pentru zborul lin al cintezelor
care mă așteaptă
fără să le pese prea mult de iminența anihilării cosmice
să le fărâmițez în palme coji de pâine
așa așa
cât mai mărunt
să le înmoi în picăturile rămase în urma ploii nebune.
bustul lunii dismorfozat
printre plăcile de oțel ale bălților
