o pasăre rănită

câteva zile bune câteva rele 

mai rămân clipele 

pentru clemență

și eu vreau să trăiesc

repet vreau 

repet și eu 

repet

oamenii singuri își rătăcesc pașii

își jupuiesc prezentul

îl toacă mărunt îl strigă

îl strică

păcănelele sufletului 

gura închisă. starea de rău 

pe care ți-o înghiți din pricina fricii

uite o oglindă ovală uite una pătrată 

uite uite uite 

una crăpată

în ele lumina își ascute săgeți

îndrăznești

credeai 

că 

îndrăznești

nu îndrăznești

un singur ochi 

era ochiul bun cristalin

acum orbește

orbecăiești

gura împrumută

din muțenia lunii 

pietrele iarba caravanele și tremurul

se împotrivesc

întunericul îți sparge pieptul

taie prin os 

rece rece rece 

răceală însăși 

te-a învățat pe de rost

înăuntrul tău cauți adăpost

cauți

cauți fără rost

ce-ai scris cu mâna târzie 

se topește se face mormânt

se face pasăre rănită

se face rafală de vânt

zile lungi ruginii

      

  It's all right if I feel this same pain until I die

  ~ Robert Bly

zile lungi ruginii nu-ți sare nimeni în ajutor

prizonierii înfrigurați tremură 

de durere 

cu ochii stinși fără nume fără speranță

ești scoasă din rând 

fiindcă te-ai împotrivit

în moartea din vis poți plânge 

pentru toate zile pe care nu le-ai trăit

lacrimile sunt invizibile suspinele mute

restul coloanei urcă scări șubrede 

care atârnă din nori 

luna e o pulbere neagră 

pământul un mușuroi

întrebare după întrebare interogatoriul arde 

ți se arată viitorul o pagină în alb violent

fă cunoștință cu spațiul gol ți se spune

respiră-l

așază-ți inima aici

știm bine cât cântărește 

știm bine ce vrea 

ce lipsește din ea

Broken Mirror

 

în plină cădere

 

        First we feel. Then we fall. 

        ~ Joyce, Finnegans Wake

citind Kunitz în format mare 

limbaj de zi 

limbaj de noapte

de gladiatori

idei născute târziu

liniștea de dinainte de răbufnirea furtunii

de revărsarea râurilor

"ca să fim sfinți și fără prihană"

pacea aparentă de la mijlocul secolului 

oratoria de microfon 

scrisorile nedeschise

făcute scrum în Siberia

lor cine le mai face dreptate? 

dar îndrăgostiților de himere?

te întinzi 

în iarba anotimpului acesta regal

îți ierți 

cu adevărat îți ierți ultima respirație 

stelele te privesc cu milă

încălzindu-se una de alta

spate în spate 

castele de nisip împărați goi

dragoni jucăuși desenați sub pleoape 

anna livia cum să ți se măsoare pulsul 

de la distanță?

cazi și-n plină cădere din trup îți ies aripi mari

acoperind piatra pe care-ai căzut 

sângele negru 

trofeul grotesc 

hooray

străină pe lume nu-mi mai știam locul

știam doar că venise și rândul meu

să rămân unde eram

râurile curg cum curgeau

stelele sclipesc cum sclipeau

focurile în flacără ard sub pământ

nici vântul nu mai e vânt

două refrene vechi 

îmi căutau mijlocul pieptului

întunecat

în cer nu vom umbla cu privirile-n sus

nici cu capul aplecat 

peste notițele de ieri

lacrima a fost abolită 

ura! ura! hooray!

Doux rêves

 

termen limită

 

și sinucigașii acoperiți în pene de lebede

au iubit mult viața

și-au strâns-o tare în brațe 

știind că într-o zi o vor respinge 

după ce și-au pus mâinile

calde pe mese 

pe tacâmuri pe harpe și mandoline

pe leagăne 

și pe alte mâini

după o vreme uitate

o viață de dat o viață de luat

Hey!

sunt aici. și eu m-am născut din tandrețe 

nu-mi cere socoteală

nu-mi spune să port 

o haină veche pielea plină de pliuri

pălăria acoperită de praf 

golul din inima

nu trebuia să ne fi fost dați pașii aceștia 

grei și amari

dreptul la semnătură

limbajul obscur argumentele disparate

tremurul din glas

pronumele la persoana I

singular

când pleci

când pleci se surpă o groapă 

comună în mine 

când pleci mintea mi-e scrum

nările vântului apocaliptic suflă

până totul dispare 

ca-nainte de facerea lumii

când pleci se-ntunecă brusc pe lumină

mă lovesc de toate obiectele

ca orbul într-o casă străină 

căutând o ieșire 

pipăi răceala zidurilor mute

trag în piept aer cu gust oțetit

ca de lacrimă

ca de nimic

într-o zi

 

Just this once, dear world, I will forgive 

you,

but from now on you'll have to mend  

your ways

~ Ágnes Nemes Nagy 

cortegiul nopții avansează 

până devine de neîndurat 

apele ochilor 

somnul lipsit de vise

teama că într-o zi 

cineva va ridica porți între noi

mii de chei numai una le va putea deschide

cine ești când ești singur?

ce gânduri a scanat mintea ta

în dimineața aceasta de toamnă?

poate că e adevărat cuvintele rotesc pământul

desfac lumina de întuneric 

dau viață deșertului

potolesc ravagiile uraganelor 

în larg 

și-ale inimii

lucrurile pe care nu ni le spunem

  

cât de mult ne place mirosul toamnei 

haina ei stropită de ploaie 

mirodeniile picante

razele soarelui umbrele căzute 

pe ochii caselor

roua stârnind un tremur ușor petalelor 

de lisianthus

vocea prietenului neobosita lui 

iertare

jocurile de oglinzi

lacrimile care nu mai pot fi recuperate

întoarcerile acasă așternuturile albe

rafturile încărcate de cărți 

cu miile lor de brațe 

care ne ridică 

și ne leagănă 

când ziua se scurtează 

când tăcerea toarce pe pagină 

când pământul se zdruncină 

luând ce-ar fi putut să mai lase

îți scriu

îți scriu până când ochii mă lasă

tu ții tot cerul în brațe 

ca pe-o mireasă

ne păzim bine visele
și cea mai de pe urmă speranță 

cu ochii deschiși plecăm
plecăm ca de fiecare dată 

înspre noi înșine
cerurile se îngrămădesc

unele peste altele
sunt ceea ce trebuie să fie
fac ceea ce trebuie să facă 

aici sau departe

o seară domoală de toamnă

n-a mai plouat din iunie
și gura mea 

n-a mai rostit vino
firmamentul înalt un câmp fertil

îmbolnăvit de absență

plânge amarnic
respiră cu întreruperi 

peste umerii noștri
uluiți 

de lumina din celălalt

 

Il me fait pleurer