îmi voi face timp
lângă moartea mea
să mâzgălim împreună
câteva poeme rămase
să ducem la bun sfârșit
iubirea asta care ne arde
nopțile fără focuri -
căderi din vis
colonii părăsite de prima generație.
uitarea ne va adăposti și pe noi
sub clopotul ei din cupru
iată-ne întregi
și reali
într-o suferință comună -
o piatră gigantică
la intrarea în oraș
de care nimeni nu se mai miră
înfometați după pâine
adevăr și pasărea paradisului
ne spunem secrete adânci
cu ochii închiși
ca să nu le putem da mai departe
și cerul cu stelele în delir -
un câmp de maci cu bulbii în jos
mărturisind în favoarea noastră
