dacă nu mai exiști cum de respiri cu atâta sete în zori
de parcă de lucrul ăsta minor
ar depinde destinul întregii lumi
în urechi un vals de demult
nici nu eram născută
poate mama l-a fredonat cândva
pe malul unui râu tulbure
întrebându-se cine a inventat singurătatea
vocea ei
o pădure adormită în drumul nimănui
îngerii nu mai vin
sunt ocupați să-și făurească oglinzi
din lacrimile adunate în cuiburi de gheață
pierduți printre obiectele din inventarele raiului:
cuvinte tandre nerostite la timp
muguri de brazi
liniștea după-amiezelor de duminică
un marinar ținut departe de ocean
nu vede nimic în ferestrele celor mai frumoase case
îi spun inimii mele: nu te cunosc
galaxiile sunt scrum. de ce-ai mai bate acum!?
poți fi oricine dorești
visele știu să te găsească
nu mai contează dacă plouă ninge
sau e mijlocul unui alt anotimp
legănarea pașilor și timbrul vocii tale
nu vor putea fi imitate
strecoară-te prin ceața vâscoasă
pe lângă marginile lacurilor
ori pe sub crengile aproape moarte
fără să le descrii singurătatea
iar dacă ai rămas cu brațele goale
"singur și rupt de tine"
îngroapă-ți surâsul. mergi mai departe
ai făcut tot ce se putea face
într-o singură viață
teme-te de asta
mai mult decât de nesfârșita noapte
