stelele își vor desface coamele în volute
strălucitoare
peste întinderea nesfârșită a cerului
întunericul le va acoperi cu o furie nebănuită
voi face câțiva pași înapoi
unde să te mai ascunzi când trupul tău e jumătate spaimă
porți frunze ruginite în brațe
ce să mai înțeleagă oglinda
nu te-ai rugat destul nici n-ai trăit ce era de
trăit
acolo unde zăpada va cădea
nu va mai rămâne nimic de acoperit
inima va bate la uși pentru totdeauna închise
ah întreaga splendoare geometrică a lemnului de
măceș
între mine
și cea mai bună lume dintre toate lumile posibile
