auzi cum se deschide noaptea

auzi cum se deschide noaptea

ca o poartă din fier cântărind mii de tone
și nu poți da înapoi nu te mai poți întoarce
ai cui pași lipsesc
încotro se îndreaptă

pui ibricul tău vechi la foc mic
și te întrebi cu Pascal
cine te-a pus aici acum și la a cui comandă
ce este acela un sfârșit printre atâtea sfârșituri

diminețile
despărțite unele de altele prin fâșii lucioase
de indigo
peste drum două căprioare așteaptă
să le arăt intrarea în pădure
dar aici e numai un cartier cu case și parcuri
... nu se mai simt în siguranță nicăieri
nici Roberto Bolano nu putea trece seara 

târziu prin Mexico City
de teama ochilor care îl căutau

orele trec tot mai greu
de peste tot sosesc vești rele
până și în vis ceasurile se umflă
și se sparg singure
ca niște balonașe de săpun
transparente

în trecere

n-am ținut vreodată un jurnal

de prea multe ori am confundat
noaptea cu ziua
sau invers
același vis în același vis
în același trup care va gusta din moarte
numai casa mi-o schimb din când în când
să-i fac pe plac tatălui meu
i-am tot promis că voi locui
într-o clădire cu acoperiș roșu
și ferestre nostalgice 
aș putea scrie
astăzi __ septembrie am condus 60 de km 

pe furtună  
să văd o casă cu patru oglinzi un lac micuț cu pești vii 

și 200 de mesteceni
la întoarcere m-am luat la întrecere 

cu câteva mașini de poliție
treceam printr-un orășel
înconjurat cu sârmă ghimpată
în apropiere se construia 

o închisoare federală pentru femei
roțile mașinii au înțeles -
pe-aici zăpada nu va rămâne

nu avem decât trecutul
nu ești decât cel care ești în următoarele zece secunde
atât cât reușește mintea ta să îți spună în fugă:

vreau să...
și-aș mai vrea să...

poem din prima parte a zilei

ridici jaluzelele

lumina decorează

sufletul tău invizibil
se luptă pentru tine
zi și noapte

tu îl crezi un uriaș care se descurcă și singur

de aceea pământul e atât de greu
de aceea simți că tu ești unul dintre vinovați

uriașii nu au nevoie de nimic
sunt liberi să-și înalțe brațele să prindă
păsările cu degetele
să reconstruiască Persepolisul
după zidurile căruia să se pitească

ce-ar fi să-l îngrijești
ca pe un nou-născut
să-l hrănești să-l dezmierzi
să-l lași să cânte
până nu se mai aude

uite-l cum a crescut!
e pregătit
pentru celălalt care vine pe neașteptate
ba să-l vândă pe nimic
ba să-l ucidă cu mâinile goale

... pământul e o plantă cățărătoare
foarte ușoară 
într-o galaxie tăiată de fluvii galbene

curaj

pădurile vestice din Tennessee au din loc în loc 

crăpături uriașe

rămase de la cutremurul din 1812
pe-atunci David Crockett omora urșii
cu lama unui singur cuțit
și-i căra mai bine de treizeci de mile în spate 

până acasă

e atât de târziu 

întunericul nu mai repară nici o fereastră

luna nu ne-a aparținut niciodată

destinul e un șarpe la picioarele unui zeu
păianjenii ca niste ingineri plictisiți
fac și desfac matematic pânze lungi 

firave
care nu duc nicăieri
în timp ce tu pășești pe urmele toamnei
-  acest miraculos trup al luminii
în timp ce ochii refuză visul de dimineața
în timp ce norii grași se leagănă deasupra orașului

casa ta este inima ta
pune-i adresa asta!

Sylvia Plath - Maci in octombrie

https://www.lapunkt.ro/2021/09/transatlantic-sylvia-plath-maci-in-octombrie/

rămas bun, Ion Caramitru. un ultim interviu -

https://www.marginaliaetc.ro/c-patrasconiu-interviu-ion-caramitru-viril-si-fragil-pe-scena-catre-inima-poeziei/

mica tragedie

 

am intrat într-un magazin

te căutam printre străini oglinzi vitrine decoruri

manechini cu ochii scobiți și piepturile goale

am ieșit un pic mai abătută decât acum o mie de ani

(......sutele de vieți prin care-am trecut fără tine)

 în parcare fulgi pene perini zâne oribtor de frumoase

 șobolani zburători pe cărucioarele de cumpărături

ciori înfipte în gâturi de burlane 

 secvențe apocaliptice sau mai degrabă ca după o furtună

 cineva inventa timpul

 ne împărțea fiecăruia 

ca un bun samaritean lângă cutia milei

perceptibilitate

a fi este un verb ca oricare altul  are gură mâini și picioare

poate rămâne singur poate urca până în vârful celui mai înalt far

se poate multiplica își poate ascunde corpul într-o plantă  

într-un fluviu 

într-o mare

un artist cioplește un trunchi de copac 

uneltele lui ascuțite dau viață  

dacă vrei să îți treci mâna prin păr în timp ce asculți un cântec sfâșietor 

nu te oprește nimeni să ieși la plimbare sub soare

dacă treci pe lângă o căprioară moartă

scobită de muște la marginea drumului 

nu înseamnă că întreaga pădure 

e plină de moarte

mașinării gigantice sapă un drum nou în munte

pe aici va trece convoiul unui senator care se crede nemuritor

și îi obligă pe cei din serviciul lui să învețe pe de rost 

melodia lui preferată " sowing the seeds of love"

a fi este un exil 

un număr de casă

lumina de la fereastra înghițită de noapte

dovadă că undeva se mai vorbește despre iubire 

un poem dus până la capăt 

un exces 

o obligație

dezechilibru

                                                 O, what time is it in the univers

                                                     - Branko Miljkovik 

la mână port o brățară de ceramică albă în loc de ceas
am ajuns din nou la capătul zilei 

- cândva în a doua parte a vieții

(aceea mai scurtă)
ochii - ușor tulburi 

de parcă 

înserarea s-a așezat aici ca un fum
brazii văzuți 

prin sticlă 

au aceeași culoare 

ca atunci când nimeni nu-i privește
frunzele lor fac zgomote 

de lemne frecate pentru a aprinde un foc 

și păsările tac
nu mă așteaptă nimeni acum
nimeni nu-mi cere nimic
voi aștepta nesomnul
să urmăresc stelele negre mute

voi decupa cinci cuvinte de pe o carte poștală
cu reclame la case de vacanță 

și hârtie de împachetat
voi dezlega hamacul care o va lua la vale
îl voi urmări cum se rostogolește 

înspre neant

zilele și nopțile se vor întinde 

leneșe 

până acolo unde nu vor mai putea fi ajunse

Paint It, Black

Caiete (1957- 1972)

 "... sunt melancolic prin decret divin..."

(Emil Cioran, Caiete, pag 352)