pieces of me

 

drumul spre casă

De-o vreme nicio știre despre cutremure

pământul se clatină ușor numai la suprafață

lumea – ce lucru teribil (spunea Cézanne)

orașele sclipesc în bălți și noroaie

rădăcinile viței de vie se înmulțesc în sălbăticie

 

răsare soarele fără martori credibili

închid ochii ca să-mi aduc aminte drumul spre casă

e-atâta pace în gândul acesta

pe care-l parcurg 

într-o liniște programată

Printre dinți reminiscențele întunericului 

în față unduiește strada micuță 

o singură clădire cu ziduri înalte - 

casa noastră

din când în când un coșmar o scufundă

nu iei partea lui Spinoza (nu râzi nu plângi nu urăști)

nici pe-a lui Şestov (nu țipi nu te revolți)

zilele de demult aproape uitate 

rezistă 

câteva note muzicale 

în dreapta și-n stânga 

inimi sângerânde în formă de oameni 

Les pêcheurs de perles

 

pământul ne recunoaște

                 I cannot tell if the day

                 is ending, or the world

                 ~Anna Akhmatova

până și pe cei mai înstrăinați

ne recunoaște pământul

trăim o viață despre care nu știm 

nimic 

ramele ferestrelor au înghețat 

număr în gând

banii din vis spunea mama

sunt cuvinte

doar că în ultimul timp și-au pierdut 

                          din putere

unele chiar dispar din dicționare 

(ca în visul lui Descartes 

înainte de a-și scrie teza).

un roman premiat recent 

primește de la mine o biată steluță: 

cineva a furat luna și a mutat-o 

pe altă orbită.

îți spuneam cât îmi e de teamă de viitor 

de limba cobrei 

și de stăpânirile întunericului

sfârșit de zi. cine-mai-știe în care an.

îmi înmoi inima în paharul cu whiskey 

înțelegând că e greșit să-ți dorești 

atâtea lucruri

soarele – împotriva omului de zăpadă  

vocea ta din mătase

– o săgeată de lumină 

care trece prin gheața ferestrei 

și spintecă pământul 

în două

All day long