Schubert, Ungarische Melodie. M. Endres

 

ce aș putea să sper

      

                dorul de casă nu se sfârsește vreodată

                ~ Herman Hesse

într-un roman de S. Tesson

e menționată strada Entuziasmului

he he să fii destinat să-ți trăiești viața 

într-o casă pe o stradă cu același nume  

fără să te simți mai norocos decât ceilalți

să nu înțelegi ce vor ei de la tine

            și de ce îți împărtășesc cele mai adânci 

            taine

numele tău 

o micuță deschidere spre 

lumină și-atât.

palmele nu-ți sunt calde

întreabă-te care verb ar putea fi numele tău

cuvintele nu fac niciodată cale întoarsă 

decât dacă urcă spre cer 

în costume negre fără cravată

din pământul înghețat răsar niște firișoare verzi 

atât de fragile de-ți vine să rămâi lângă ele să plângi

pietrele din jur respiră greu

nu sunt moarte

cascade de umbre

            

            I didn't know any better

            than to love you

            ~ Ingeborg Bachmann 

ațipesc pentru câteva minute

pe unde-am umblat? ce mi-au mai șoptit zeii? 

umbrele taie asfaltul care se ridică apoi se lasă

de parc-ar fi respirația unui animal 

preistoric 

băltind în propiul sânge –

uleiul inocent al pământului

toate viețile anterioare le-am împărțit 

cu tine

mâinile tale sunt ale mele și fruntea și tâmplele

oh suflete do something sau ține-mă așa 

din vis în vis unde nu sunt războaie

gări trenuri

numai sunete muzicale 

cerul senin 

lei blânzi 

smochini & frunze de dafin

noi începuturi

Magnolia

 - cu o traducere aproximativă la comentarii pe youtube 

fără urmă

când sufletul nu scoate un sunet 

nimeni nu-i poate lua urma 

se vine se pleacă anul a trecut deja

pastilele de dormit și-au făcut efectul

praful adunat în colțurile încăperilor - 

noua măsurătoare magică a timpului

ai contat pe luciditatea minții tale

deși obișnuiai să urmărești mișcarile norilor

pentru a le descifra mesajele ascunse 

înainte de a se alia cu vântul 

furtunile lasă urme adânci 

trezesc partea întunecată din noi

frica și mânia sunt mai mereu împreună

încercuind orașele mari

bătând bulevardele mână în mână

 

suntem născuți din iubire 

în lipsa ei murim

cu buzele palide și-o narcisă tăcută pe piept

iarba va crește 

în fiecare primăvară peste mormintele 

părăsite 

în Nevada se sapă buncăre 

se adună arme și hrană în cutii de metal

pentru vremuri noi anti-eroice

șapte nopți

mai am câteva lucruri să-ti spun

despre ochii de plumb ai cerului

poate citești poate nu

au venit băieții cu mașinăriile lor

să taie magnoliul din fața casei

le-am arătat cuibul păsărilor

au dat din cap 

au plecat

acum exersez 

văd locul acesta gol

niciodată nu va mai ninge cu flori 

un pic mai departe un pârâu 

pietrele fac pluta cu burțile-n sus 

iar luna pe care-o împărțim în mod egal cu vecinii 

e din nou uitată afară

ascunsă după un nor slăbănog

șapte nopți lungi 

de iarnă au mai 

rămas 

și o semi-eternitate

în căutarea unei guri de cer

de zile întregi plouă fără oprire sunt vinovată 

de lipsa soarelui sunt vinovată pentru fiecare 

clipă în care nu am iubit destul

și pentru 

sfârșitul brusc al copilăriei mele (demult)

doi melci urcă cu greu pe trunchiul 

unui copac în căutarea unei guri de cer

și nu poți să nu te intebi câte vietăți mai adăpostește

ceea ce știm despre fericire 

nu e același lucru cu fericirea

ceea ce se desprinde dintr-o inimă fragilă

aduce a frumusețe și-a moarte

aș vrea să-mi amintesc 

unde dădea ușa din vis 

și câte încăperi au rămas mai departe închise

stelele

pioneze împlântate în pânza de kerosen a cerului

curbează la infinit timpul

întunericul își trage rădăcinile grele de sub case 

și le înghite pe rând așadar iarăși noapte vânt

încerc să-i recunosc vocea

șuierul ascuțit ca marginea unui cub 

de gheață în mijlocul pieptului rotițele 

unei jucării 

se pun în mișcare 

de parc-ar fi un suspin - un fluture care se tot îneacă

apoi liniște

străzile golite de oameni de râsetele lor 

de minciuni

firmituri pentru păsări

dacă lemnul terasei e gol

își întorc ciocurile lor micuțe 

spre fereastra aceea 

din zid 

odată cineva trăia în spatele ei 

și

obișnuia să rupă în bucăți 

resturi de pâine uscată 

ca un joc de cărți pentru o singură pereche de mâini 

cu linii scurte 

adânci

și venele bombate în forma unei litere

fiecare picătură de sânge 

            moștenirea unei dureri 

            gata să-și ia rămas bun 

            în stil clasic