Where is away-from-me?
(Franz Kafka)
se crapă de ziuă nu suntem atenți
nu înnebunim de fericire nici nu ne pasă
cum explodează
lumina
peste păduri și lacuri
trebuie să-ți pregătești chipul
adică inima
să participi măcar cu o lacrimă
imediat ce înțelegi frânturi din miracol
e aici e chiar aici nu ne mai părăsește
nu ne mai lasă
nu-și mai întoarce spatele
nu se mai preface că nu ne cunoaște
toleranța la greutate a pardoselilor din lemn
m-a înfricoșat întotdeauna
dimineața deschid larg ferestrele
printr-un simplu gest resuscitez inimile lor turtite
farfuriile au zi de zi aceeași disperată nevoie de atenție
numai cuburile de gheață se descurcă și fără mine
respiră în voie prin gura paharului
dacă te oprești un minut hai oprește-te ți-aș putea
vorbi te-ai oprit? și despre lalelele
cuminți
care se închină
când pășesc îngândurată pe urmele primăverii.
spre deosebire de Anne Sexton nu port cu mine vreo lamă de cuțit
era bolnăvicios de nesigură în privința utilității acelui obiect
să taie gențile de la roțile unei mașini
ori mai degrabă gâtul vreunui vis?
tragedia conform unei banale definiții
nu-i decât creația ca imitație nereușită a realității
rezultând în instabilitatea emoțiilor.
Adria Mare continentul descoperit de curând
a dispărut acum 140 de milioane de ani
sub lanțurile muntoase ale bătrânei Europe.
de unde venim? râurile și fluviile curg
copacii cresc înalți
peste uriașul sicriu
vom da greș încă o dată
ca niște cupe de crini tăiați fără milă.
una după alta se închid ușile inimii
plâng de parc-aș fi singurul om care n-ar mai avea dreptul
să-și ridice privirea spre stele la sfârșitul zilei
de parc-aș fi un asasin plătit
așteptându-și sentința
de parcă cuvintele separă oamenii pentru totdeauna
la ce-aș mai putea spera fără ochii cerului
la ce mi-ar folosi aripile lipite cu ceară
visele încâlcite în cheagurile cernelei carbonizate
prea târziu. e-atât de târziu pentru vise
în locul feței din oglindă doar urme
adânci
în care nici zeii nu s-ar putea recunoaște
răspunde-mi mamă te rog răspunde-mi
nu din mormânt
ci din adâncul meu unde încă ești
de ce mai plângem
când nimic nu se mai naște din lacrimi?
What is there now to hold us to earth
(Robert Bly)
i’m speaking again bună ziua realitatea mea dragă bună ziua
Gargantua e născut prin urechea mamei sale
dipsozii invadează Utopia
Panurge îl însoțește pe Pantagruel în lupte
n-am mai văzut de ceva timp soarele nostru tânăr
cine ne umple pieptul cu apă stătută?
cine ne ascunde pietre semiprețioase sub unghii?
unde ne sunt mamele și bunicile să ne mai frământe o pâine?
nu-i decât un pas de la toate culorile
la nicio culoare (spunea Rumi)
la polul opus poetul focului palid se mulțumește cu griul
tăcerea inundă câmpiile îmbolnăvește copacii și păsările
strada principală duce întotdeauna
la o biserică o școală și-o crâșmă
orele traversează linia orizontului
după ce-au topit pereții camerei în care atât de mult am visat
ghemuită în patul meu
ca într-o iarbă adâncă
neagră
