dacă noi nu

        Here is a poem to suffer in my place

        ~Branko Miljkovic 

fără flori. tăietura ascuțită și definitivă 

a tulpinilor m-ar fi făcut să plâng amarnic

parfumul lor m-ar fi făcut nevăzută

și așa nu sunt o femeie înaltă

poate de aceea am rămas mai aproape 

de brușul acesta de humă

și-am văzut ce puțin ne desparte 

demult pe timpul verilor nesfârșite 

când ploua torențial 

apa din șanțuri îmi ajungea până la genunchi

cioburile îmi răneau talpile.  nu-mi era teamă

căutam restul bucăților de sticlă 

să le lipesc la loc

prin ele lumina să mai treacă o dată

ca prin vitralii. 

sunt oameni cu care mi-am împărțit 

viața fără să-i fi văzut 

s-ar fi putut ca ei să fi existat numai în cărți

continuam să-i visez 

să le desenez hărți. să le șterg lacrimile 

să le reamintesc că aici nu se moare 

aici scriem nu doar de la stânga la dreapta 

ci și de la dreapta la stânga 

căutând să înțelegem ce înseamnă 

"să vă iubiți unii pe alții"

noi cei mici? noi cei însingurați? 

noi cei plânși?

așa cum după ploaie se înseninează

după mirare gândul în rugăciune se așază: 

dacă noi nu atunci cine Doamne?

Addenda

 

nu merităm freamătul zilei care ne-a adus împreună

nu merităm lumina. îngerii deschid ușile dimineții 

apoi își șterg amprentele cu grijă

nu merităm nici copacul din fața ferestrei

merităm doar visele care se uită ușor.

inima care nu poate iubi ar trebui înlocuită

așa cum  înlocuim detectoarele de fum.

de ce căutăm atât de adânc ceea ce nu se lasă atins?

pământul își scoate singur măruntaiele în afară

unele stele își schimbă poziția 

doar pentru a se face vizibile în timpul eclipsei

Socrate ar fi spus că omul este altceva decât propriul său trup 

focul stins nu are nimic în comun cu ideea de foc 

fiindcă nu și-a spus singur devino cenușă!

acoperișul fragil al unei colibe nu crede în furtuni

o femeie necumpătată se teme de femeia din turnul de sticlă 

cu toate că zăpada 

pe toți ne ridică

mâna mea în mâna ta este tot mâna ta

în Addenda e scris 

într-o notiță

Praying

Hija mia

 

loveliest of hearts

spune-mi ce face un cuvânt

arată-mi ochiul din care se naște 

greșelile rămân în afara lui

ca benzile negre sub roțile mașinilor 

un vânt puternic despică burta 

cerului amorțit

aș crăpa niște lemne de foc

dintr-un butuc masiv care știe să ardă

aș înmuia lumina numai în lumină  

macul numai în roșu 

inima în palmă 

ca o urnă

în fiecare zi soarele scrie pe ferestre

îi spunem viață. o repetăm 

până iese mai bună

spune-mi ce face un cuvânt când nu e rostit

tăcerea e un alt fel de a iubi 

mai adânc ca mormintele 

sunetele și clinchetele dizolvate în aerul fin 

în univers 

nu prea departe 

alb

      If you are suffering any kind 

      of pain, stay near this door. Open it.

      Rumi

fără semnele inimii drumul Damascului

va rămâne pentru totdeauna închis 

soare stins sub o ceață lăptoasă 

pășesc pe urmele cuiva pe care nu-l recunosc

printre crengi moarte se zărește pielea

palidă și vie a lunii. cine-o spală? 

cine-o îmbracă 

în strai de lumină?

cine-o mângâie 

când tremură de frică?

din măduva unei aripi rupte 

crește singurătatea ca un monstru timid 

te caut unde limbajul e desfăcut în bucăți 

tăcerea împinge albul ochilor 

dincolo de os 

vocea stă pitită în casa vocii 

ca într-o colivie 

te caut prin locuri în care 

nimeni nu-și mai amintește 

cât de bine era când oamenii știau să respire

vrei să povestești nu-i nimeni 

să se mire 

nu-i cine să plângă împreună cu tine 

paharul stă gol pe masă

vrei să suspini ești doar umbră 

iar umbra - se știe - nici brațe nu are

nu există formule exacte pentru rugăciune 

zăpada nu se așterne

și totuși ce noapte ce vremuri

visele îngheață 

pe pleoapa deschisă

jurnal

tâmplele un jurnal viu

inima strânsă într-un nod 

lacrimile negre nu-l mai pot desface

întunericul le va îngriji

Sorhag (The nightingale and the falcon) -an Armenian fable

 

clopote și marimbafon

mâinile de zăpadă cu care îți acoperi ochii

la marginea patului

atunci când îl visezi pe Dumnezeu 

că visează oameni

piscul cerului ți se dezvăluie 

ademenind păsările cu înaltul

cercurile perfecte trasând zborul lor 

pe lacul ferestrei 

scrisul de mână care unduiește pe pagină

ticăitul electrocardiogramei 

imprimat meticulos pe bandă

fotografia care nu a mai fost făcută 

un oraș în ruină după război

un om care pleacă purtând o valiză 

batista rămasă într-un șifonier 

de la moartea mamei tale  

singurătatea e ceea ce vedem 

dincolo de linia orizontului 

dincolo de culori

dincolo de zidurile oricărei tristeți

abia de la singurătate încolo

ești cu adevărat cine ești

o simfonie compusă pe loc de mintea ta 

pentru timpani 

celestă 

xilofon 

clopote și marimbafon

început de noiembrie

aș fi vrut să-ți mai spun ce-am văzut

în spatele oglinzii când 

se stingea lumina și despărțiți de Tine eram 

un înger tăcut trecea deasupra frunților noastre - 

porți ferecate creste de munți 

spumă de lapte

am întors capul privindu-l

și-am uitat ce puneam în scrisoare

o frunză firavă - nici aur nici rugină-

s-a desprins de pe ram

cei ce plâng

misterul nopții în tăcerea ei

ți s-a schimbat vocea 

buzele ți s-au oprit din cântat

pleoapele nu-ți mai ascund privirea 

când cauți urme de aripi pe pământul uscat

înspre necunoscut rătăcesti

ca într-o grădină fără sfârșit

de secole ne-a fost scris 

iar ce-a fost scris a rămas:

cei ce plâng să fie ca și cum n-ar plânge 

iar cei ce se bucură 

ca și cum nu s-ar bucura

inimile unora dintre noi sunt mai mari 

decât pâinea

mai încinse decât cărbunii în jar

în curând vom ști dacă din darul primit 

au făcut alt dar

așa cum ne-a fost dat

          

          Pentru noi doi un loc se naște

          Prin anotimpuri tot mai rar

          ~ Lucian Blaga

secvență cu lună plină de cealaltă parte a străzii

cu frunze îngălbenite și cuvinte 

apăsate între coperte 

ca lespezile aparținând foștilor locuitori 

ai unui oraș supraaglomerat

oase peste oase la fiecare șapte ani 

nici numele 

nici urmele vieților lor nu vor mai fi

în neant se scurg orele plânse în gri

mă întorc către norii înalți 

cu tăcere ne umplem piepturile

rămânem ai cerului așa cum ne-a fost dat

**

                          at one glance

                          I loved you

                          with a thousand hearts

                          ~ Mihri Hatun, poetă otomană de la începutul secolului al XVI-lea 

saloanele istoriei au ușile deschise peste program

"mașinăriile cântă"

ne bem cafeaua în diferite colțuri de lume 

dorim să simțim bineînțeles că dorim

în ciuda faptului că unele sentimente nu ne pot aparține 

rămâi pe loc așadar rămâi vulnerabil

închizi ochii arca soarelui își răstoarnă 

avalanșa de lumină peste obrajii tăi 

tresari când ești singură

Rhea îi pregătește lui Cronos o piatră 

o înfașă în scutece

apoi zeii iubirii încurcă zarurile  

gramofoanele abisului repetă numele tău

nopți cu fulgere

  

merită să ne întrebăm

câte morți o precede 

pe cea de pe urmă

merită să întrebăm

cine a golit poezia 

de emoție

ce e un pian 

fără tumultul suav de sub clape

omul fără sufletul lui - obiect rătăcit 

în locurile în care ajunge când începe să plouă

fiecare anotimp își alege victimele 

frunzele cu nervurile paralizate

sub tălpi nepăsătoare și miros greu de pământ

să ne întoarcem înainte de prima privire

când aveam doar amintirea 

a ceea ce va veni

să ieșim în întâmpinarea 

celuilalt

nu doar să trecem pe-acolo

de ce în unele nopți fulgerele sfâșie 

cerul și coșul pieptului 

merită să întrebăm 

cuvintele nu vindecă nimic 

zeii clipesc 

pământul încă se mișcă

zile lungi ruginii

      

  It's all right if I feel this same pain until I die

  ~ Robert Bly

zile lungi ruginii nu-ți sare nimeni în ajutor

prizonierii înfrigurați tremură de durere 

cu ochii stinși 

fără nume fără speranță ești scoasă din rând 

fiindcă te-ai împotrivit

în moartea din vis poți plânge 

pentru toate zile pe care nu le-ai trăit

lacrimi invizibile suspine mute

restul coloanei urcă scări șubrede 

care atârnă din nori

 

luna e o pulbere neagră

 pământul un mușuroi

întrebare după întrebare interogatoriul arde 

ți se arată viitorul 

o pagină în alb violent

fă cunoștință cu spațiul gol (ți se spune)

respiră-l

așază-ți inima aici știm bine cât cântărește 

știm bine ce lipsește din ea

Broken Mirror

 

în plină cădere

 

        First we feel. Then we fall. 

        ~ Joyce, Finnegans Wake

citind Kunitz în format mare 

limbaj de zi 

limbaj de noapte

de gladiatori

idei născute târziu

liniștea de dinainte de răbufnirea furtunii

de revărsarea râurilor

"ca să fim sfinți și fără prihană"

pacea aparentă de la mijlocul secolului 

oratoria de microfon 

scrisorile nedeschise făcute scrum în Siberia

lor cine le mai face dreptate? 

dar îndrăgostiților de himere?

te întinzi 

în iarba anotimpului acesta regal

îți ierți 

cu adevărat îți ierți ultima respirație 

stelele te privesc cu milă

încălzindu-se una de alta

spate în spate 

castele de nisip împărați goi

dragoni jucăuși desenați sub pleoape 

anna livia cum să ți se măsoare pulsul 

de la distanță?

cazi și-n plină cădere din trup îți ies aripi mari

acoperind piatra pe care-ai căzut 

sângele negru 

trofeul grotesc 

Doux rêves

 

termen limită

 

și sinucigașii acoperiți în pene de lebede

au iubit mult viața

și-au strâns-o tare în brațe 

știind că într-o zi o vor respinge 

după ce și-au pus mâinile

calde pe mese 

pe tacâmuri pe harpe și mandoline

pe leagăne 

și pe alte mâini

după o vreme uitate

o viață de dat o viață de luat

Hey!

sunt aici. și eu m-am născut din tandrețe 

nu-mi cere socoteală

nu-mi spune să port o haină veche 

pălăria acoperită de praf 

golul din inimă

nu trebuia să ne fi fost dați pașii aceștia 

grei și amari

dreptul la semnătură

limbajul obscur argumentele disparate

tremurul din glas

pronumele la persoana I

singular

când pleci

când pleci se surpă o groapă comună în mine 

când pleci mintea mi-e scrum

nările vântului apocaliptic suflă

până totul dispare 

ca-nainte de facerea lumii

când pleci se-ntunecă brusc pe lumină

mă lovesc de toate obiectele

ca orbul într-o casă străină căutând ieșirea 

pipăi răceala zidurilor mute

trag în piept aer cu gust oțetit

ca de lacrimă

ca de nimic

într-o zi

 

Just this once, dear world, I will forgive 

you,

but from now on you'll have to mend  

your ways

~ Ágnes Nemes Nagy 

cortegiul nopții avansează până devine de neîndurat 

apele ochilor 

somnul lipsit de vise

teama că într-o zi cineva va ridica porți între noi

mii de chei numai una le va putea deschide

cine ești când ești singur?

ce gânduri a scanat mintea ta

în dimineața aceasta de toamnă?

poate că e adevărat cuvintele rotesc pământul

desfac lumina de întuneric 

dau viață deșertului

potolesc ravagiile uraganelor 

în larg 

și-ale inimii

lucrurile pe care nu ni le spunem

  

cât de mult ne place mirosul toamnei 

haina ei stropită de ploaie 

mirodeniile picante

razele soarelui umbrele căzute 

pe ochii caselor

roua stârnind un tremur ușor petalelor 

de lisianthus

vocea prietenului neobosita lui 

iertare

jocurile de oglinzi

lacrimile care nu mai pot fi recuperate

întoarcerile acasă așternuturile albe

rafturile încărcate de cărți cu miile lor de brațe 

care ne ridică 

și ne leagănă 

când ziua se scurtează 

când tăcerea toarce pe pagină 

când pământul se zdruncină 

luând ce-ar fi putut să mai lase

îți scriu

îți scriu până când ochii mă lasă

tu ții tot cerul în brațe ca pe-o mireasă

ne păzim bine visele
și cea mai de pe urmă speranță 

cu ochii deschiși plecăm
plecăm ca de fiecare dată 

înspre noi înșine
cerurile se îngrămădesc

unele peste altele
sunt ceea ce trebuie să fie
fac ceea ce trebuie să facă 

aici sau departe

o seară domoală de toamnă

n-a mai plouat din iunie
și gura mea 

n-a mai rostit vino
firmamentul înalt un câmp fertil

îmbolnăvit de absență plânge amarnic

respiră cu întreruperi 

peste umerii noștri
uluiți 

de lumina din celălalt

 

Il me fait pleurer

 

Atunci

      

Plouă de săptămâni bune de luni amare

animalele mici abia mai respiră 

stelele au înnebunit demult de singurătate 

drumurile nu mai duc nicăieri 

de fapt nici nu mai arată ca drumuri

nu întâlnești un om în toată mulțimea de glasuri

nici mama nu mă mai recunoaște

cât îmi plăcea să o strig 

pe numele ei 

de mamă 

de durere 

în care m-a născut m-a înfășat 

și m-a legănat

de la cine am învățat murmurul surd al deznădejdii?

câte secolele au trecut 

în lâncezeala istoriei până la invenția roții

cum sufereau locuitorii sitului Göbekli Tepe 

în urmă cu 11.500 de ani?

visele ajung târziu

rămâi 

rămâi cu mine "să cădem din cer"

un cântec trist are puterea să fisureze

pereții luminii

să tulbure apele 

peștii putrezesc de la oase la solzi 

pe fundul oceanelor albe 

milenii după milenii megaliți colosali 

temple și jertfele lor inutile

un bolovan rostogolindu-și umbra 

doar pentru a o lua de la capăt

iubiri ce n-aveau să fie 

inimi care trebuiau să bată

noaptea care urma să înceapă

movement

apreciez eforturile oamenilor buni de-a rămâne indiferenți 

nu există o nebunie mai mare decât să te zbați 

între crustele aspre ale nopții și sângele zorilor

să-ți tii pleoapele nemișcate 

în timp ce în altă parte se scriu cărți cu titluri bizare 

(Trecutul lui Dumnezeu. Ia-ți rămas bun de la pace)

să urmărești avalanșa ploii mărunte 

cu ochii copilăriei când moartea era doar 

o gușă elastică de curcan îndopat cu forța

când mâinile bunicilor miroseau a suc de struguri 

miere și fân uscat

apele nu mai creșteau traversam Mureșul 

cu bacul din lemn de salcâm

serile de vară rămâneau nisipoase 

numai părul după pliculețele de șampon Larex strălucea

realitatea era firavă și lumea întreagă 

din mirare-n mirare se zidea

iat-o

iart-o

**

My prayer is mostly listening to God

~ Hugh Pendexter III

Dear God,

That's all.

Blue Monday

 

It turns out we are buried alive

in the chamber of someone's else's heart

~ Richard Jackson

nu mai aștepți răsăritul să-ți recompună liniile feței în 1624 Georges de La Tour (aflu dintr-un tratat despre puterea muzicii de Quignard) vindea lacrimile Sfântului Petru pentru 650 de franci pictura în ulei înfățisându-l pe apostol într-o perpetuă remușcare se află la muzeul de artă din Cleveland ti-ai dorit atât de mult să urci până la varf. ai urcat așa că îți promiți să nu mai încerci vreodată vântul un zeu orb își caută trecutul prin toate colțurile pământului stelele râd cu poftă în timp ce se îneacă în praful lor cenușiu de cealaltă parte a universului Persefona își împarte timpul între infern și paradis legenda spune că n-ar fi fost prea întristată de compromis fără mâini ucidem pentru hrană pentru un loc cu vedere la apă fără inimi umplem pământul de singurătate fără ochi înălțăm biserici cu turnuri semețe. scări în spirale. bem din cupa victoriei înainte de-a ajunge la capăt folosim întunericul ca pansament pentru rănile vechi noaptea aceasta mă imploră să o țin bine minte îi dau un nume de ruină sau mai simplu blue monday talisman nu mai contează. continuăm unii se îndreaptă spre paturile lor mute alții se trezesc în zorii regretelor. nu există o cale de mijloc ai închis computerul ai atins în treacăt cu degetele fotografia mamei în rama argintie ai așteptat cu răbdarea unui surfer sfârșitul furtunii Doamne în a cui voce ai prefera să-ți vorbesc? într-un alt anotimp ne-am vândut soarelui arhiputernic mâine voi povesti cu tata despre dinastia merovingienilor eu ma voi preface că-l ascult el va încerca să mă convingă că oamenii mărunți sunt destul de îndepărtați de adevărata frumusețe îmi va mai spune să nu cred tot ce aud soția meșterului nu e zidită în zid a adormit acolo. era prea obosită nu voi mai simți nevoia să asamblez cuvinte voi urmări o umbra. sunetele lăsate de sângele ei azurul e al mărilor și-al oceanelor

ziua de astăzi a niciunuia dintre noi

RL nr. 19- link

https://romanialiterara.com/2025/05/poezii-de-adela-rachi/

fbclid=IwY2xjawKK1z9leHRuA2FlbQIxMQABHg2mfMXvUmpHCpzrXUhN9U4wZjehFFIYHtVaMzT2emm6R8lF0jJQAvdrvrQx_aem_xSbQDcmaMDdTB6xDKYfcnw 

Years in Marble

 

spyglass

ne prefacem că nu înțelegem 

speculăm deși se moare 

pe capete pentru noi n-o să mai fie 

fluturarea de aripi 

tremurul mâinilor când se-ntâlnesc 

cum spunea bătrânul Ez

și în weekend fb rămâne deschis

întocmim procese verbale păpădiilor 

nevralgice

extragem veninul din fiecare jumătate 

de adevăr

lingem cuburi de zahăr 

Sara

 

inima neagră

cum a început totul? 

some things are meant to be

umbrele din adâncurile sufletului 

                             despre care nu știai

lipsa semnelor de punctuație promisiunile

pe care nu le-ai ținut

sigur că nu există o cale de ieșire

ne-o spun și cei care nu pot vorbi.

ai ocolit căprioara în ultima secundă

acolo 

          pe marginea drumului ar fi rămas

în blana ei atât de frumoasă 

imitând asfințitul

și țipătul? – cum sună moartea când lovește brusc?

ochii umezi deveniți pietre 

pentru a supraviețui sfârșitului lumii

(parafrazându-l pe Italo Calvino)

inima neagră 

se scurge mai ușor în pământ?

ce poem se mai scrie dacă nu te cheamă 

pe tine din miezul fiecărui cuvânt

visele din care lipsești

când plouă ne imaginăm razele soarelui

când e soare singurătatea lumânărilor ne urmărește

Homo fugit velut umbra

 

o locuință fără adresă

numai în poveștile despre copilărie 

lună și dragoste ne sunt permise exagerările

și totuși în minte e loc întotdeauna 

pentru mai multă tandrețe pentru mai multe vise 

furtuna e-aproape. mama și tata 

(ah de când nu i-am mai văzut împreună!) 

se agață de brațele mele

nu le mai recunosc ochii de culoarea vulcanilor stinși

suntem împreună fiindcă venim din trecutul nostru 

care n-a putut fi decât împreună

ca și cum am fi trecut prin aceași foc 

și-a rămas doar fumul 

mai exact amintirea lui

din pragul casei ne ies în întâmpinare niște străini

mai avem de depășit foarte puține obstacole

pe terasă ne așteaptă o ciorbă și-o bucată de pâine 

tăcerea 

norii de vânt

lucruri invizibile

scriu de pe marginea drumului*

la ora când trebuia să ne naștem ne-am născut

la ora când trebuia să iubim am iubit 

la ora când trebuia să murim 

ni s-au transmis de pe vârful buzelor 

urări de viață lungă sănătate 

un circ (credeam că nu mai există)  

își desface corturile uriașe 

păsările exotice rămân în colivii  

pe fiecare stâlp sunt amplasate pâlnii 

muzica e greu de oprit

tigrii și leii piele și os 

obrajii acrobaților subțiați de prea mult plâns 

nimeni care să-i apere în timpul zilei

!atât de singuri la asfințit

oglinzi fără memorie 

corzi invizibile pentru plutit 

în timp ce restul oamenilor 

își vociferează dezamăgirea

că în viețile lor nu se întâmplă nimic

______________

* Adam Zagajewski 

in this life

            Where is away-from-me?

            (Franz Kafka)

se crapă de ziuă nu suntem atenți 

nu înnebunim de fericire nici nu ne pasă

cum explodează 

lumina 

peste păduri și lacuri

trebuie să-ți pregătești chipul 

adică inima

să participi măcar cu o lacrimă

imediat ce înțelegi frânturi din miracol

e aici e chiar aici nu ne mai părăsește

nu ne mai lasă 

nu-și mai întoarce spatele 

nu se mai preface că nu ne cunoaște 

Carried off

 

Adria Mare

 

toleranța la greutate a pardoselilor din lemn

m-a înfricoșat întotdeauna 

dimineața deschid larg ferestrele

printr-un simplu gest resuscitez inimile lor turtite 

farfuriile au zi de zi aceeași disperată nevoie de atenție

numai cuburile de gheață se descurcă și fără mine 

respiră în voie prin gura paharului

dacă te oprești un minut hai oprește-te ți-aș putea 

vorbi te-ai oprit? și despre lalelele 

cuminți 

care se închină 

când pășesc îngândurată pe urmele primăverii.

spre deosebire de Anne Sexton nu port cu mine vreo lamă de cuțit

era bolnăvicios de nesigură în privința utilității acelui obiect

să taie gențile de la roțile unei mașini 

ori mai degrabă gâtul vreunui vis?

tragedia conform unei banale definiții 

nu-i decât creația ca imitație nereușită a realității 

rezultând în instabilitatea emoțiilor. 

Adria Mare continentul descoperit de curând 

a dispărut acum 140 de milioane de ani 

sub lanțurile muntoase ale bătrânei Europe.

de unde venim? râurile și fluviile curg

copacii cresc înalți 

peste uriașul sicriu 

The Melancholy

 

nimic nu se mai naște din lacrimi

vom da greș încă o dată 

ca niște cupe de crini tăiați fără milă.

una după alta se închid ușile inimii 

plâng de parc-aș fi singurul om care n-ar mai avea dreptul 

să-și ridice privirea spre stele la sfârșitul zilei

de parc-aș fi un asasin plătit 

așteptându-și sentința

de parcă cuvintele separă oamenii pentru totdeauna

la ce-aș mai putea spera fără ochii cerului 

la ce mi-ar folosi aripile lipite cu ceară

visele încâlcite în cheagurile cernelei carbonizate

 

prea târziu. e-atât de târziu pentru vise

în locul feței din oglindă doar urme 

adânci 

în care nici zeii nu s-ar putea recunoaște

răspunde-mi mamă te rog răspunde-mi 

nu din mormânt 

ci din adâncul meu unde încă ești

de ce mai plângem

când nimic nu se mai naște din lacrimi?

Beddha ci dormi

 

doar un pas

               What is there now to hold us to earth

                (Robert Bly)

i’m speaking again bună ziua realitatea mea dragă bună ziua

Gargantua e născut prin urechea mamei sale

dipsozii invadează Utopia

Panurge îl însoțește pe Pantagruel în lupte

n-am mai văzut de ceva timp soarele nostru tânăr 

cine ne umple pieptul cu apă stătută?

cine ne ascunde pietre semiprețioase sub unghii?

unde ne sunt mamele și bunicile să ne mai frământe o pâine?

nu-i decât un pas de la toate culorile

la nicio culoare (spunea Rumi)

la polul opus poetul focului palid se mulțumește cu griul  

tăcerea inundă câmpiile îmbolnăvește copacii și păsările

strada principală duce întotdeauna 

la o biserică o școală și-o crâșmă

orele traversează linia orizontului 

după ce-au topit pereții camerei în care atât de mult am visat

ghemuită în patul meu

ca într-o iarbă adâncă

neagră

My Grace

 

în șoaptă

      

        ...I don't long for anyone,

        But I don't want, don't want, don't want

        To know how they kiss each other.

        (Anna Akhmatova)

De parcă ar fi prima 

și ultima zăpadă care acoperă grădina

primăvara nu-și va mai ciufuli 

petalele colorate aici

deschid ușa larg îmi este frică 

să trec singură 

din noapte în noapte

vin mamă la tine să fim din nou împreună

numai ce-ai dat poți avea: inima inima

nici drumurile misterioase din palme

nu le mai simt

Îi las vântului partea lui —

îmi învăluie fața. în locul ochilor 

gropi comune în miniatură

număr în șoaptă unu doi 

înapoi la unu

cu mine numără și vântul 

nu mă mai minte 

Eleno kerko

 

triluri

 

ploaia și-a pierdut de tot mințile

și-a plecat aproape oarbă

îmi sfârtec memoria din pricina 

unui cuvânt în limba sârbă. 

înainte de a-mi mișca colțurile buzelor în jos

(așa cum fac uneori oamenii singuri)

plonjez într-o indiferență totală 

— aceea de început de an —

deși încă mai cred în curentul care ne va purta 

dintr-un decor în altul

conștientă că transformările la care visăm

acut

nu ni le garantează nimeni.

lumea în care ai vrea să te reîntorci nu mai există

rădăcinile merilor 

au putrezit.

rugăciunea (dacă poate fi numită astfel) 

are legătură cu soarele tandru:

măcar un anotimp 

pentru zborul lin al cintezelor

care mă așteaptă 

fără să le pese prea mult de iminența anihilării cosmice

să le fărâmițez în palme coji de pâine

așa așa 

cât mai mărunt

să le înmoi în picăturile rămase în urma ploii nebune.

bustul lunii dismorfozat 

printre plăcile de oțel ale bălților

pieces of me

 

drumul spre casă

De-o vreme nicio știre despre cutremure

pământul se clatină ușor numai la suprafață

lumea – ce lucru teribil (spunea Cézanne)

orașele sclipesc în bălți și noroaie

rădăcinile viței de vie se înmulțesc în sălbăticie

 

răsare soarele fără martori credibili

închid ochii ca să-mi aduc aminte drumul spre casă

e-atâta pace în gândul acesta

pe care-l parcurg 

într-o liniște programată

Printre dinți reminiscențele întunericului 

în față unduiește strada micuță 

o singură clădire cu ziduri înalte - 

casa noastră

din când în când un coșmar o scufundă

nu iei partea lui Spinoza (nu râzi nu plângi nu urăști)

nici pe-a lui Şestov (nu țipi nu te revolți)

zilele de demult aproape uitate 

rezistă 

câteva note muzicale 

în dreapta și-n stânga 

inimi sângerânde în formă de oameni 

Les pêcheurs de perles

 

pământul ne recunoaște

                 I cannot tell if the day

                 is ending, or the world

                 ~Anna Akhmatova

până și pe cei mai înstrăinați

ne recunoaște pământul

trăim o viață despre care nu știm 

nimic 

ramele ferestrelor au înghețat 

număr în gând

banii din vis spunea mama

sunt cuvinte

doar că în ultimul timp și-au pierdut 

                          din putere

unele chiar dispar din dicționare 

(ca în visul lui Descartes 

înainte de a-și scrie teza).

un roman premiat recent 

primește de la mine o biată steluță: 

cineva a furat luna și a mutat-o 

pe altă orbită.

îți spuneam cât îmi e de teamă de viitor 

de limba cobrei 

și de stăpânirile întunericului

sfârșit de zi. cine-mai-știe în care an.

îmi înmoi inima în paharul cu whiskey 

înțelegând că e greșit să-ți dorești 

atâtea lucruri

soarele – împotriva omului de zăpadă  

vocea ta din mătase

– o săgeată de lumină 

care trece prin gheața ferestrei 

și spintecă pământul 

în două

Esperanza

 

Media vitae in morte sumus

Încă o zi ca oricare îți spui

te vei ocupa de ea 

fiindcă nu-i prima dată când simți 

cum îți cresc aripi nevăzute în aerul tapetat în tandrețe

curând porțile nopții se vor deschide larg

cu gurile pline de cenușă ne ridicăm  împotriva agoniei și-a absenței curajului 

strigătul e strigăt pentru a fi auzit

setea pentru a fi potolită

Dumnezeu ți-a dat și nu-ți va lua

nu e un zeu cămătar

inima o nadă. nu e destul să te menții la suprafață 

ca scoarța unei răni vechi

o glazură de sânge îngroșat 

o lumânare aproape stinsă  

în ceață

una și alta

toamna într-un magnet de frigider 

cerul într-o minge de foc 

nu știe nimic despre descompunere

slavă ție neobosit anotimp 

cum știi să vii să ne lași singuri 

ca stâlpii înclinați pe lângă casele reci  

mama-i plecată în toamna eternă

tata mă ascultă uneori cum tac 

îmi îngăduie "una și alta" 

dar nu-i pot spune 

că negrul e singura culoare care ne-a mai rămas 

pasărea colibri și-a luat zborul

vorbim cu voci joase despre duminicile încărunțite 

meteoriți loteria locală numere norocoase construcții

despre visele înecate 

în fântâna de neant 

cu gura-i rotundă ca o pâine *

________________

* Radu Ulmeanu

poem

 

poate

poate că eu m-am oprit

doar umbra mea s-a desprins

mimând libertatea omului natural

consumându-și viața "naivă" 

fără să se rușineze 

de formele ei stranii 

sub aspectele demodate

de foșnetul pe care-l lasă trecând

fără teama erorii

ori a vreunei abateri din drum

de vreme ce drumul e drept 

spre imposibil

The journey

dacă nu mai exiști cum de respiri cu atâta sete în zori

de parcă de lucrul ăsta minor 

ar depinde destinul întregii lumi

în urechi un vals de demult 

            nici nu eram născută 

            poate mama l-a fredonat cândva 

pe malul unui râu tulbure

întrebându-se cine a inventat singurătatea

        vocea ei 

        o pădure adormită în drumul nimănui

îngerii nu mai vin 

        sunt ocupați să-și făurească oglinzi 

din lacrimile adunate în cuiburi de gheață

pierduți printre obiectele din inventarele raiului: 

cuvinte tandre nerostite la timp

muguri de brazi

liniștea după-amiezelor de duminică

un marinar ținut departe de ocean 

nu vede nimic în ferestrele celor mai frumoase case

îi spun inimii mele: nu te cunosc 

galaxiile sunt scrum. de ce-ai mai bate acum!?

poți fi oricine dorești

visele știu să te găsească

nu mai contează dacă plouă ninge

sau e mijlocul unui alt anotimp

legănarea pașilor și timbrul vocii tale 

nu vor putea fi imitate

strecoară-te prin ceața vâscoasă

pe lângă marginile lacurilor 

ori pe sub crengile aproape moarte 

fără să le descrii singurătatea

iar dacă ai rămas cu brațele goale

"singur și rupt de tine" 

îngroapă-ți surâsul. mergi mai departe

ai făcut tot ce se putea face 

într-o singură viață 

               teme-te de asta 

               mai mult decât de nesfârșita noapte

 

Mirou

 

Link permanent

https://romanialiterara.com/2024/07/versuri-de-adela-rachi-si-radu-cange/ 

A Swallow Song

 

Baby, You're a Gun

împotriva tăcerii

 

mă fac nevăzută în lumina albastră 

a sfârșitului de august

cineva aplaudă aș putea fi chiar eu cea care bate 

nervos din palme 

nu suntem pregătiți pentru ceea ce va veni

achiziționăm încălțăminte pentru alergat

tablouri cu pânzele goale sub sticla curată

am mai adunat 

câteva viniluri de colecție 

cu Tom Baxter Imelda May Elvis și Bach

firișoarele de sânge intacte sub pielea nebronzată 

creierul încă sănătos inima 

ar mai avea nevoie de ceva

dar la ce-i bun un înger care tot moare 

și tot învie 

ba în cer ba pe pământ

noapte de noapte plouă

îmi desfac scaunul pliant

privesc ploaia 

cum cade peste fantoma palidă a felinarului din stradă 

las telefonul pe hol

într-un coșuleț din nuiele pătrat adorm

cu gândul la ploaia care nu se mai oprește 

ca un robinet stricat

I don't have any of these things

 

Tellus

vor veni zile mai bune își spune orbul 

învățând despre soare în timp ce pipăie întunericul

tu vii și pleci eu cârpesc umbrela pentru ploaia de mâine

ceața se răspândește peste tot ca o prevestire rea

generalii romani cereau medicilor 

să le marcheze pieptul în dreptul inimii 

cu cerneală roșie

războaiele îi chemau pentru victorie 

pentru eșec

mărșăluiau știind bine că atunci când nu mai e nimic de pierdut 

se mai poate pierde

ne strângem mâinile pentru ultima oară

cu ochii închiși amuțiți. de undeva de sus se poate vedea 

cum pământul își leagănă pântecul

la televizor într-o altă parte de lume 

un nebun cheamă ploaia amenințând

cu un toiag norii invizibili

la o adunare politică Elvis is still in the building

în căști Mark Knopfler cu hitul lui de demult 

this one's not going to end well for anyone 

orașul încoronat aparține în continuare tuturor și nimănui

trenurile oprite pe miriște

lumea e atât de frumoasă și fără perspectivă

cerul în haina lui de pudră mă așteaptă să mă întorc acasă

în urma mea luminile se sting

Résonances

 

cruzime

i-am dat cerșetorului niște bani 

și n-am fost mulțumită

m-am întors i-am întins felia mea de tort 

cu cifrele acelea rotunde dulci

și n-am fost mulțumită

de parcă l-aș fi urât cu toată puterea

nu mai vreau i-am zis 

ia-mi și orele întunecate mai bine ia-le pe toate 

m-a privit cu atenție 

lipsit de griji

ochii înverziți ca o câmpie imensă

în care ar putea trăi o sumedenie de păsări și animale micuțe

pieptul larg în forma unei corăbii

apoi am simțit că nu mă mai vede

mă aflam în fața lui dar nu mai eram

ca un poem într-o bibliotecă părăsită 

de mii de ani

febra corzilor

           

              și dacă aș fi avut ochii lor, deodată 

               la ce aș spera? 

             ~ René Char

răceala metalului și curățenia lamei cuțitului

din palma mea mă fascinează

ticăitul ceasului de perete mă aruncă 

în mijlocul unei grămăjoare de ani 

cuvinte gesturi amestecate chipuri ecouri himere 

Segovia împreună cu Bach acoperă aerul 

constelațiile există doar în febra corzilor de chitară

nu-l înțeleg deloc pe poetul acela hondurian 

frumusețea nu poate fi un premiu 

frumusețea e întinderea de nea dimprejurul unei biserici 

cu turnul din lemn

frumusețea e icoana roasă de lacrimi

primul răsărit al unui sinucigaș

care vede ceea ce nu mai putea vedea

All the world is green

 

orașe în umbră

 

siluetele brazilor cu rădăcinile lor adânci 

vor prelungi toamna

însă frigul ne va cuprinde curând

spune-mi dă-mi toate veștile triste deodată

într-o carte veche lespedea mai întâi apasă inima 

fiindcă n-a înțeles nimic. 

e târziu sufletele sclipesc în lacrimi

ne rupem unii de alții pentru totdeauna 

rămâne amintirea unei zile însorite rămân umbrele palide 

orașele nenăscute

în cer

pe pământ 

păianjeni furnici șerpi ori brotăcei

acolo e întotdeauna senin

aici câteva furnici în miniatură încearcă să escaladeze fotoliul din piele întoarsă  

să urmărești ceva atât de mic e mai bine decât "înfricoșătorul nimic" 

furnicile trăiesc în colonii 

există furnici lucrătoare furnici soldat și regina 

ea are aripi ea depune ouă ea are camera ei 

o furnică are șase picioare și un stomac împărțit în două 

o parte pentru ea una pentru mușuroi

tu crezi că ești viu fiindcă simți ceva acolo ceva totuși

înțelegi care e treaba cu gravitația 

cu compoziția aerului a sângelui cu facerea lumii 

sau cu umbrele girafelor care trăiesc în deșertul Kalahari

girafele pot cântări până la 900 de kg

comunică între ele cu ajutorul infrasunetelor 

la tinerețe trăiesc în grupuri de 20-30 la bătrânețe caută singurătatea

în 2024 au rămas 117 mii de girafe dintr-un million câte au fost numărate la începutul secolului trecut

nu mai înțelegi gesturile mele mărunte sau cum îmi atârn privirea de câte-un obiect 

când întâlnesc un om e o evidență că Dumnezeu a trăit printre noi 

mai vreau să aflu pe cine-ai iubit (dacă ții în mare secret pe cine iubești astăzi)

vreau să știu dacă mai ai părinți dacă visezi mult cu cărțile deschise pe noptieră 

lângă veioza care învinge întunericul

dacă preferi să vorbești despre mașina de făcut zei a lui Bergson

dacă te-ai atașat mai degrabă de bunicii materni 

la ce vârstă ai învățat să mergi pe bicicletă în copilărie preferai să omori 

păianjeni furnici șerpi ori brotăcei 

dacă cineva crede în mine și eu cred în mine

  

neoanele pizzeriilor se joacă cu culorile întunericului

cumpăr rămân în continuare foarte utilă societății 

încă o dată veghez

încă o dată citesc 

sondaje despre cele mai ospitaliere țări din Europa

mai cred în după-amiezile calme 

umbroase 

în feldspatul apusului de soare

îmi iau puțin avânt mă înarmez 

cu argumente solide

inocența nu mi se mai potrivește de când s-a lățit 

cerul cu un cot mai sus de fruntea mea 

nu-mi folosesc copiii pentru a-mi justifica lirismul 

și nici pe tine

numai piatra lunii 

(să-mi alunge măcar câteva din coșmaruri)

 

vai cât de adorabili suntem 

căutând să înțelegem 

ceea ce nu e palpabil 

facem casă bună cu durerea 

animalul cu miliarde de dinți care rupe și sfârtecă 

rupe și sfârtecă 

și nu se mai satură

presimt că va începe să plouă 

așa că mă îndepărtez de lângă fereastră

cu sau fără furtuni 

zilele sunt piesele aceluiași gigantic puzzle 

la care lucrăm de mii de ani până târziu în noapte

intuim atât de puțin din ceea ce ne așteaptă  

 

I can only love and nothing else

    

                   Nothing to begin with

                   ~ Vladimir Holan

nu vei putea schimba nimic în univers

lăsând aici câteva rânduri

inima este ceea ce este 

un nor o intersecție

o "mlaștină educată" (zicea Kunitz )

vocea Marlenei Dietrich 

crescută dintre crăpăturile sufletului ei 

ca să repete

I can only love and nothing else.

un om a fost trimis peste ocean

pentru mai bine de trei ani

e mult de-atunci 

a și uitat mirosul armelor

acum nu-și mai dorește 

decât să vândă câteva viniluri 

dar cine să le mai colecționeze?

un sincer salut celor care încearcă

să mute munții mai aproape 

deși ei știu foarte bine 

pe rând ne sunt toate luate

fotografiile îmbătrânesc deodată cu noi

focul se stinge singur 

până și tu m-ai uitat 

înainte de-a răsări soarele ăsta 

rece

audio.arta scrisului de mana

https://open.spotify.com/episode/4QBkN9GgIHKwiWHJBBkAOg

https://open.spotify.com/episode/4QBkN9GgIHKwiWHJBBkAOg?si=QpJ8xUhxQbaYjzeAoTviMA

https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/arta-scrisului-de-mana-e2hr0ck

Listen to the most recent episode of my podcast: arta scrisului de mana https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/arta-scrisului-de-mana-e2hr0ck

fum. https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/fum-e2hjcg8

  https://podcasters.spotify.com/pod/show/adela-rachi/episodes/fum-e2hjcg8

https://open.spotify.com/episode/22cs9P6tcSAWJjy5Aha97g?si=QTIS8Yw-RJm0ayjloWPRLg

spectacol

nu vom mai vorbi despre stilourile cu penița de aur

bombardamente curaj marginile vieții

partituri muzicale coloane sonore

nici despre cine îmi ocupă cele mai adânci gânduri 

sau despre dezordinea care domnește acolo

tu respiri ritmat 

elegant 

             pentru tine însuți

eu mă înec în țesătura covorului

           printre figuri geometrice bizare

cerul următoarelor zile

                     va duce lipsa norilor

iarba firavă se închină la licurici 

și la fluturi –

acesta este adevăratul spectacol doamnelor și domnilor

apoi va veni noaptea 

cu lămpile ei letargice

nici moartea nu-i doar o absență 

(cum ni se tot spune)

e o plantă în formă de geană închisă (fără nume)

care crește în întuneric

zile

zile în care port o singură față

stric tot ce era destinat să ajungă stricat 

dar sunt fericită că am mâini

cu ele îmi acopăr ochii

sunt mulțumită că pot visa

fiindcă o inimă fără vise nu-i decât un disc uzat 

nu mi se cere nimic 

mi se promite tot atâta

dincolo de ferestre păsările preocupate cu firimiturile

până când fereastra dispare

pe masă paharele fac acrobații 

într-un singur picior 

dispar și ele

ploaia începe timid 

apoi cade în rafale 

până nu se mai știe cine plânge afară 

și cine înăuntru

alei cu castani

sfârșit de săptămână cu frunze de leuștean uscat 

care se destramă în palmă

vin alb liliac apă 

lucruri care nu pot fi explicate

să mai putem vorbi

înainte să ni se împietrească privirile

să ieșim din noaptea zilei pe vârfuri

urmărind albatroșii 

cum taie blatul pufos al cerului 

trecând de barba lui Dumnezeu

va trebui să-și găsească alte personaje. 

alte valuri.

dincolo de porțile din aur vom mai avea oare părinți?

frați floarea soarelui 

parcuri alei cu castani bucurii nesperate 

lacrimi

unde culorile nu au nume

          

              The singing 

              is a kind of dying

              ~ Anne Sexton

ah de n-ar fi prea târziu 

s-o luăm de la început

niciodată să nu mai înlocuim 

vibrațiile inimii

        cu reflecția asupra lor

să nu mai măsurăm 

spațiul 

de la muțenia unei planete la alta 

să plângem 

până ne adorm dinții

      să visăm că am rămas 

      într-un loc

unde portocalii sunt veșnic în floare

iar timpul nu se mai 

împarte între dimineața și seara

Euro bakery

ieri în orășelul vecin

un tâlhar a omorât un brutar polonez 

pentru numai $50

de treizeci de ani făcea pâine 

după rețeta 

învățată de la bunicii lui

acum locul acela miroase a sânge

deci a infern

consoane și regrete

din serile reci curge aceeași tristețe 

orele dimineților sunt pline 

până la vârf de consoane și de regrete 

încă o dată 

soarele te va găsi neschimbat

a durat ceva 

până să ceri socoteală oaselor tale

urmărind acrobațiile veverițelor 

printre ramurile copacilor înalți

sau poate e doar ceața asta 

ca fumul 

de pe urma unei grenade

        cui să-i ceri voie să te ierți

        să faci pace cu cele mai tăcute părți 

ale inimii tale 

       să te lipești de oglinzi

is it a bad time să trecem la surâsuri?

la morți subite

la galopat dincolo de toate singurătățile

arta scrisului de mână

 

seara cade așa cum cad sufletele soldaților 

într-un război care nu le-a adus decât o ultimă 

lacrimă înghețată și-o dată exactă pe mormânt

nu am nici cea mai mică idee de ce mirodeniile 

de pe rafturile magazinului indian din cartier

m-au făcut să mă îngrijorez 

de semnele care mi-au apărut de curând pe brațul drept

un băiat de vreo 8-9 ani vorbea cu tatăl lui

uite tata eu știu că mama caută vopsea henna 

hai să i-o cumpărăm noi acum

n-am mai ascultat unde-a dus conversația lor

deși e a doua natură să prinzi ce zic ceilalți 

să le înghesui într-un volum

pe lângă impresii despre lumina din spicul de grâu

chipul lui Narcis

râsetele Meduzei invenții rumegușuri 

soarele dintr-o zi de miercuri etc.

ca un jurnal al fericirii ținut de un angajat 

al unei agenții de turism care nu va ajunge vreodată 

în niciuna din vacanțele exotice pe care le vinde

Schubert, Ungarische Melodie. M. Endres

 

ce aș putea să sper

      

                dorul de casă nu se sfârsește vreodată

                ~ Herman Hesse

într-un roman de S. Tesson

e menționată strada Entuziasmului

he he să fii destinat să-ți trăiești viața 

într-o casă pe o stradă cu același nume  

fără să te simți mai norocos decât ceilalți

să nu înțelegi ce vor ei de la tine

            și de ce îți împărtășesc cele mai adânci 

            taine

numele tău 

o micuță deschidere spre 

lumină și-atât.

palmele nu-ți sunt calde

întreabă-te care verb ar putea fi numele tău

cuvintele nu fac niciodată cale întoarsă 

decât dacă urcă spre cer 

în costume negre fără cravată

din pământul înghețat răsar niște firișoare verzi 

atât de fragile de-ți vine să rămâi lângă ele să plângi

pietrele din jur respiră greu

nu sunt moarte

cascade de umbre

            

            I didn't know any better

            than to love you

            ~ Ingeborg Bachmann 

ațipesc pentru câteva minute

pe unde-am umblat? ce mi-au mai șoptit zeii? 

umbrele taie asfaltul care se ridică apoi se lasă

de parc-ar fi respirația unui animal 

preistoric 

băltind în propiul sânge –

uleiul inocent al pământului

toate viețile anterioare le-am împărțit 

cu tine

mâinile tale sunt ale mele și fruntea și tâmplele

oh suflete do something sau ține-mă așa 

din vis în vis unde nu sunt războaie

gări trenuri

numai sunete muzicale 

cerul senin 

lei blânzi 

smochini & frunze de dafin

noi începuturi

Magnolia

 - cu o traducere aproximativă la comentarii pe youtube 

fără urmă

când sufletul nu scoate un sunet 

nimeni nu-i poate lua urma 

se vine se pleacă anul a trecut deja

pastilele de dormit și-au făcut efectul

praful adunat în colțurile încăperilor - 

noua măsurătoare magică a timpului

ai contat pe luciditatea minții tale

deși obișnuiai să urmărești mișcarile norilor

pentru a le descifra mesajele ascunse 

înainte de a se alia cu vântul 

furtunile lasă urme adânci 

trezesc partea întunecată din noi

frica și mânia sunt mai mereu împreună

încercuind orașele mari

bătând bulevardele mână în mână

 

suntem născuți din iubire 

în lipsa ei murim

cu buzele palide și-o narcisă tăcută pe piept

iarba va crește 

în fiecare primăvară peste mormintele 

părăsite 

în Nevada se sapă buncăre 

se adună arme și hrană în cutii de metal

pentru vremuri noi anti-eroice

șapte nopți

mai am câteva lucruri să-ti spun

despre ochii de plumb ai cerului

poate citești poate nu

au venit băieții cu mașinăriile lor

să taie magnoliul din fața casei

le-am arătat cuibul păsărilor

au dat din cap 

au plecat

acum exersez 

văd locul acesta gol

niciodată nu va mai ninge cu flori 

un pic mai departe un pârâu 

pietrele fac pluta cu burțile-n sus 

iar luna pe care-o împărțim în mod egal cu vecinii 

e din nou uitată afară

ascunsă după un nor slăbănog

șapte nopți lungi 

de iarnă au mai 

rămas 

și o semi-eternitate

în căutarea unei guri de cer

de zile întregi plouă fără oprire sunt vinovată 

de lipsa soarelui sunt vinovată pentru fiecare 

clipă în care nu am iubit destul

și pentru 

sfârșitul brusc al copilăriei mele (demult)

doi melci urcă cu greu pe trunchiul 

unui copac în căutarea unei guri de cer

și nu poți să nu te intebi câte vietăți mai adăpostește

ceea ce știm despre fericire 

nu e același lucru cu fericirea

ceea ce se desprinde dintr-o inimă fragilă

aduce a frumusețe și-a moarte

aș vrea să-mi amintesc 

unde dădea ușa din vis 

și câte încăperi au rămas mai departe închise

stelele

pioneze împlântate în pânza de kerosen a cerului

curbează la infinit timpul

întunericul își trage rădăcinile grele de sub case 

și le înghite pe rând așadar iarăși noapte vânt

încerc să-i recunosc vocea

șuierul ascuțit ca marginea unui cub 

de gheață în mijlocul pieptului rotițele 

unei jucării 

se pun în mișcare 

de parc-ar fi un suspin - un fluture care se tot îneacă

apoi liniște

străzile golite de oameni de râsetele lor 

de minciuni

firmituri pentru păsări

dacă lemnul terasei e gol

își întorc ciocurile lor micuțe 

spre fereastra aceea 

din zid 

odată cineva trăia în spatele ei 

și

obișnuia să rupă în bucăți 

resturi de pâine uscată 

ca un joc de cărți pentru o singură pereche de mâini 

cu linii scurte 

adânci

și venele bombate în forma unei litere

fiecare picătură de sânge 

            moștenirea unei dureri 

            gata să-și ia rămas bun 

            în stil clasic

Negra sombra

 

Cando penso que te fuches,
Negra sombra que m'asombras,
Ô pe d'os meus cabezales
Tornas facéndome mofa.

Cando maxino qu'és ida
N'ò mesmo sol te m'amostras,
Y eres á estrela que brila,
Y eres ò vento que zoa.

Si cantan, ês ti que cantas;
Si choran, ês ti que choras,
Y ês o marmurio d'o rio
Y ês á noite y és á aurora.

En todo estás e ti ès todo,
Pra min y en min mesmo moras,
Nin m'abandonarás nunca,
Sombra que sempre m'asombras

~ Rosalía de Castro, Negra Sombra

nu vom şti niciodată

 

                         No one reads here.

                         No one writes here.

                         But God

                         finds the sleeping

                         and the walking

                         heart

                         ~ Olav H. Hauge

niciun loc în care să mă simt în siguranță

degeaba închid ochii

nu-ți apleca urechea

la suntele unui cântec prea trist

Dumnezeu încă ciopleşte în taină

în inimile noastre fragile alunecând spre moarte

când nu scriu care parte din tine n-o scriu?

ce ne aşteaptă dincolo de oceanele de stele?

femeile plâng adesea

bărbaţii rămân nedumeriţi

politeţea le cere să-şi ridice pălăria

când întâlnesc o femeie cu "gene verzi"

fie şi-n vis

Bert Meyers- Florile soarelui

https://www.lapunkt.ro/2023/12/transatlantic-bert-meyers-florile-soarelui/ 

Pe un teren viran

florile soarelui – microfoanele acelea antice –

și nimeni care să le vorbească.

Așa că, și-au aplecat capetele

și, încet, s-au mistuit.

--------------

No one spoke to the sunflowers,

those antique microphones

in the vacant lot.

So, they hung their heads

and, slowly, fell apart.

Audio - nimeni nu pleaca

https://anchor.fm/adela-rachi/episodes/Nimeni-nu-pleaca-e2d0bj6

nimeni nu pleacă

                            

fiindcă odată credeai că se intră în poezie 

ca într-o farmacie 

indiferent cât de adâncă e rana 

bolboroseai prospectul tipărit cu litere mici

fără să-ți pese de efectele adverse

sau ca într-un globuleț de Crăciun 

în forma unei micuțe speranțe 

să-ți spele retina de vise să le mute în altă ramă

când au trecut toate astea? 

luna picura pe oglinda ferestrei 

împodobind-o ca pe-o mireasă

ai pariat pe ea au rămas câteva amintiri

curând niciun obiect din preajma ta

nu te va mai recunoaște

singurătatea e doar un cuvânt 

o parte de vorbire abstractă

o noapte albă 

ce mai poate să însemne geniul unui povestitor 

din spatele unui cotor fabulos de carte

The path of life 

The dance most of all 

Sweet scent of death 

In America 

The man who mistook his wife for a hat

Laughable loves 

și așa mai departe 

cine a ajuns la capătul listei 

să ne vorbească

nimeni nu mișcă un mușchi

nimeni nu dă pagina mai departe 

nimeni nu pleacă 

Who else could I be?

Mazurca 32

           

tu mai știi cine ești?

în orice direcție s-ar mișca întunericul leagă la ochi întunericul 

apoi orbecăiesc împreună 

mâinile și glasul te pot trăda 

inima niciodată 

încearcă Chopin îți va rearanja orele de somn 

și cutele frunții

știai că la șase ani stingea lumânările 

pentru a compune pe întuneric?

suntem făcuți pentru suferință

grecii împărțeau daruri în numele frumuseții

dar liniștea 

cine-o va apăra?

steaua-de-dimineața se află la 28 de miliarde 

de ani-lumină

astrofizicienii se inspiră 

din întrebările filozofilor 

pentru a afla de ce mai degrabă există ceva 

în locul nimicului

zborul păsărilor e una cu cântecul lor 

în fiecare dimineață ochii mei ridică cerul 

deasupra oceanului 

te iubesc alte cuvinte nu mai există

Mazurca 32 le-a înghițit chiar acum 

norii pufoși și albi ca zăpada 

sunt 

și ei 

duși

Robert Bly, Ascultând Muzică. Veche Rudra Vina

 

https://www.lapunkt.ro/2023/11/transatlantic-robert-bly-ascultand-muzica-veche-rudra-vina/

 

Nu știu ce m-ar putea aduce mai aproape de tine.

Poate muzica în surdină, poate plimbarea

De la miezul nopții, poate scufundarea în adâncuri.

 

Poate tăcerea. Poate mișcările în viteză ale sufletului

Precum tălpile care zburdă peste garduri. Alteori, o carte așezată

Pe pieptul meu mă întoarce în trecut, în brațele mamei.

 

Poate că durerea din pliul brațului meu nu este decât

Tristețea pe care o simte un nou-născut

Când tatăl său vine să-l revendice lumii acesteia.

 

Nu-mi cere să iau partea lui Platon

Ori a lui Freud. Doar vino aici și ajută-mă

Să-mi ard cărțile, să ne putem muta în Argentina.

 

Sunetul tobei insistă că noaptea în care vom muri

Va fi o noapte îndelungată. Corzile vinei lui Rudra

Stăruie că nu-i destulă suferință.

 

Haide, vina lui Rudra, haide, strigă mai departe (de)spre Dumnezeu.

Îmi imprim chipul meu pe fața mea mică

Ca o mierlă care se furișează duios printre frunze.

 

asfințit

                    

                     Cum să se-mpace inima 

                     cu galeria ei de pierderi? 

                     ~ Stanley Kunitz

 

 

un cuvânt chiar te-ar putea face să plângi?

erai foarte atentă dar ți-ai pierdut 

încrederea în ceea ce poate inima ta

We are the love we run from

(spune Frank O’Hara unde se deschide volumul)

suspinăm pe aceeași pagină

sau poate nu

aici și aici

și dincolo

copacii tremură incontrolabil

semn că toamna e pe sfârșite

durerea pe care ți-a adus-o asfințitul

se topește în el

ochii ni se îneacă în niște culori nedefinite

cine împinge pământul tot mai departe

de Dumnezeul nostru 

cel blând

care ne îngrijește

mâinile slăbite de putere

uite: 

eu te îmbrățișez

și tu nu simți nimic