pentru a putea exista tot ceea ce există
am convenit să dau partea mea de durere
mai ales toamna când sângele e un cerb
cu dinții tociți până la carnea gingiilor
(de ce nu?)
dacă auzi strigătele de plecare ale cocorilor
și nu ai monede în buzunare e semn de sărăcie
bufnița întotdeauna împarte vești
despre moarte
iar trandafirii cu gâturile întinse
înspre fereastră
mă strigă insistent pe numele mic
să-mi arate ce grozav e cerul fără nori
știu știu las-o moartă cu atâta frumusețe trandafirule
că te sap de la rădăcină
și te urc pe un munte
să vezi ce se vede de-acolo despre oameni
cum intră disperarea în casele lor
pe ușile lăsate deschise
cum se scurge ca o lavă
peste blide
cum intră în nările lor adormite
să le răscolească visele și amintirile
e bine omule e bine dacă dimineața ori seara
ți-ai făcut timp să te gândești
la ai tai – cei plecați cine știe pe unde –
de care nimeni nu mai știe nimic
de parcă n-ar fi avut vreodată
o mamă sau o bunică
e bine dacă îți faci timp
să-ți imagineazi plopii înalți așteptând vântul
ori să privești o plantă cum crește
dar dacă faci asta trebuie să rămâi lângă ea
până reușești să distingi strigătul unui om
din celălat colț al pământului
dacă l-ai auzit înseamnă că ești pregătit
să iubești fără să aștepți nimic la schimb
calamitățile (tot mai dese)
nu sunt altceva decât grămezi de neiubire
sfârșitul e acolo unde s-a oprit muzica
pasul de dans poezia
mai ales poezia
