să ne întoarcem la zilele senine
la câmpiile drepte cu inimile-păpădii în afară
am trăit atâtea răsărituri fără să fim cu adevărat prezenți acolo
dacă îți ții ochii închiși înadins pentru a te obișnui cu întunericul și cu durerea
când îi deschizi vei crede că tu însuți
ești un rubin luminos cu mii de fațete.
în sala de așteptare a spitalului
Mauvignier mă convinge (pagină după pagină)
că literatura este locul sfânt de unde nu mai poți fi izgonit.
în apropiere discuția continuă
ați prins furtuna? întreabă bătrânul
din ce parte de țară veniți?
aș fi preferat să vin cu avionul dar fata mea aici lângă mine
are o teamă îngrozitoare de înălțime
n-a zburat niciodată nu urcă vreun pod
nu ne cazăm la niciun hotel cu mai mult de două etaje
nu seamănă cu mine eu am făcut skydiving în tinerețe
stiți ce înseamnă frica (F.E.A.R.)?
o mai întreabă bătrânul pe femeia din fața lui
„false evidence appearing real” răspunde femeia
pune-mă în fața oricărui pericol
numai să nu fie într-un spațiu închis Jack nu va rămâne prins acolo
spune bătrânul vorbind despre el la persoana a treia
aveam mult păr în tinerețe aveam și în urmă
cu șase luni spune Jack
în timp ce o urmează pe asistenta care-l somase.
nu te plictisești tatăl tău are atâtea
să povestească spuse femeia
nu mă plictisesc niciodată. pe orice m-aș vinde
pentru un grăunte de liniște
pulsul inimii să fie singura mișcare
să bată
să repete dreptul întâiului născut
pentru a putea exista tot ceea ce există
am convenit să dau partea mea de durere
mai ales toamna când sângele e un cerb
cu dinții tociți până la carnea gingiilor (de ce nu?)
dacă auzi strigătele de plecare ale cocorilor
și nu ai monede în buzunare e semn de sărăcie
bufnița împarte vești despre moarte
iar trandafirii cu gâturile întinse înspre fereastră
mă strigă insistent pe numele mic să-mi arate
cât de grozav e cerul fără nori
știu știu las-o moartă cu atâta frumusețe trandafirule
că te sap de la rădăcină și te urc pe un munte
să vezi ce se vede de-acolo despre oameni
cum intră disperarea în casele lor
pe ușile lăsate deschise
cum se scurge ca o lavă peste blide si lucruri
cum intră în nările lor adormite
să le răscolească visele și amintirile
e bine dacă dimineața ori seara ți-ai făcut timp
să te gândești la ai tăi – cei plecați cine știe pe unde –
despre care nimeni nu mai știe nimic
de parcă n-ar fi avut vreodată o mamă ori o adresă
e bine dacă îți faci timp să urmărești
plopii transparenți agonizând împreună cu vântul
sau să privești o frunză cum se scaldă în galben
dacă faci asta trebuie să rămâi lângă ea
până reușești să distingi strigătul unui om
"căznindu-se se afle unde-i Dumnezeu"
dacă l-ai auzit ești pregătit să iubești până la capăt
fără să aștepți nimic în schimb
sfârșitul e unde se oprește muzica
pasul de dans poezia mai ales poezia
nu mai putem potrivi cioburile în sticlă
facem pași înapoi decorăm pereții peșterilor
suntem cuvinte așadar suntem liberi
înșirăm mărgele colorate pe ață
ca mirii inimă în inimă într-o taină
aprindem candele pe luciul lacului – un catran viu –
deslușim spicele meticulos împletite ale întunericului.
Ia-mi mâna în mâna ta Doamne
cum făcea mama în primii mei ani de școală
rupea paginile greșite din caietul cu spirale
scriam totul de la început
împreună
eram în mers pe drumul zilelor fără ieșiri
prin trifoiul în formă de nori
pe străzi cu nume greu de rostit
pe pragurile de jos ale amurgurilor
credeam că viața e mersul
fără oprire copiii merg bătrânii merg și ei
iar sfinții Tăi nu mai pot fi ajunși din urmă
auzi ce aud? vezi ce văd și eu?
în piept șarpele-plâns
dormim același somn visăm același vis
