m-am construit ca o casă
pentru o singură viață
pe pământ ieftin departe de ceilalți
nu clipesc
să nu schimb ceva din mersul lumii
din destinul unui singur fir de iarbă
pot ierta nu doar câinele care mă mușcă
cât și culoarea aprinsă a prafului din sângele meu
îmi îndrept mâinile în sus
ca un turn vechi de apă
ca o lampă întoarsă
trecutul e un foșnet de pagină
un țiuit constant în urechi
am învățat să-l ignor
să supraviețuiesc cu cuvinte care mă caută
cu umbrele din umbră
fără spaimă
chipul tău în nestatornicia sensului unic
ochii - substanța prin care sufletul
își pune amprenta pe zi și pe noapte
casa pieptului
pentru ușa aceea neîncăpătoare
strălucește în durere la fel cum strălucește în soare
dacă auzi un cântec trist
care îți pare că vine luminând în întuneric
ea este
"Ce zgomote înfricoşate...
Aud o inimă cum bate."
~Ion Pillat
e calmă seara ca o coroană fără nestemate
ca o floare trecută uitată afară
ce mai înseamnă o seară
ce mai este o noapte
uite-o cum se duce
de parcă nu fusese niciodată
pământul soarbe cu o sete nebună
vârtejurile de praf
ploile negre
cântecul grav căsuțele din vise
urmele de pași
împreună separate
când tăcem cine ascultă?
când plouă mărunt cine strigă mai lasă și pe mâine!
în ochi insule mici acoperite
de ape
și toate drumurile închise
ai milă Doamne de cei fără odihnă
de cei fără glas
de cei fără brațe
pentru un ultim dans
"De fiecare dintre noi se bucură și se întristează pământul întreg
ba chiar și toate cele de sub cer."
~ Origen, Omilii la Ieremia
nu-ți mai plânge sufletul tău rătăcit
în casele de jos
vorbește-i așa cum i-ai vorbi unui străin
care nu înțelege cuvintele limbii tale
arată-i cerul
chiar și atunci când se-ascunde
folosindu-te de semne și gesturi
fiindcă numai cerul ne scoate din moarte
învață-l să tacă și să se mire mult
arată-i cizmele fără noroaie pe tălpi
umplute cu pământ fertil
din care răsar narcisele cu gâturi subțiri de argint
mai spune-i că viața e jumătate vis/ jumătate suspin
învață-l să ignore copacii înalți
umbrele lor dulci (cum le numea Pușkin)
călătoriile în trecut
"Look at me, Leonard
Look at me one last time"
~Leonard Cohen
știai? cuvintele sunt lucruri micuțe
vii
se nasc cresc și dispar
au ochi degete vise (prea multe vise)
uneori plămânii cuvintelor se înnegresc. moartea-i aproape
nimicul
e un cuvânt într-un singur picior
noaptea poartă un chip anonim sub voaluri aprinse
cuvinte mlaștini
cuvinte în cheia sol
zâmbetele fără motiv
cuvinte copii
alicele albinelor harnice
mlădițele crude ale viței de vie
cuvintele bulevarde. sanatorii.
muntele sfânt
încheietura mâinii tale
– un zeu rătăcit printre oameni
fără cale de întoarcere
știai? cuvintele se scriu singure
numai durerea stă pitită sub piele
să-ți umfle pieptul tâmplele
și ochii –
acolo unde iubirea a-nceput
să miște adierea blândă a vântului
deasupra mormintelor
să mute firul de lacrimă în piatră
în stâncă cât mai aproape de cer
cândva pământul se va topi
amintirile împărțindu-se în fărâmituri mici
din meteorit în meteorit.
"You will be forgiven if you preserve the love of the Good within you."
~Czeslaw Milosz
Alex și-a luat viața vara trecută
(am aflat ieri de la Richard)
de la umbre nu mai poți lua niciun strop de putere
dincolo de viață
nicio adiere de vânt
șaua de îmblânzit timpul atârnă în gol
dincolo de patria ta
iarba culcată la pământ
cerul un leagăn cenușiu
dincolo de rana din inimă
niciun cuvânt
liliacul pentru totdeauna înflorit
dimineața foarte devreme
ascult concertul păsărilor-cardinal
până își iau zborul
oamenii — spune Doctor Angelicus —
sunt câmpii irigate de inima celuilalt
iar ochiul vitrina unui magazin
care îl oferă pe Dumnezeu lumii.
numai gândul acesta străbatând secole
mi-ar putea fi de-ajuns pentru săptămâna Patimilor.
nu-mi fac iluzii paginile se suprapun. se amestecă
cerul adună lumină pentru noi
îi trimitem la schimb pânze invizibile despre tristețe
despre trupurile noastre de apă sânge
și vise
cuvinte în loc de aripă.
țin morțiș să adaug și de la mine
fără să înțeleg
că tot de la Tine vine
If He
let go of my hand, I would
weep so loudly,
I would petition with all my might, I would cause
so much trouble
that I bet God would come to His senses
and never do that
again.
au înflorit încă o dată copacii
muzica inundă coridoarele văzduhului
În link, o remarcabilă analiză a unui poem pe care l-am inclus în volumul publicat în 2020, la editura Grinta, "era liniște și era bine". Mărturisesc că nici atunci n-am știut cum să mulțumesc, așa cum nici acum nu mă pricep mai bine. Aceleași emoții mă năpădesc la recitire, nimic nu s-a schimbat cu trecerea timpului.
Domnului Profesor Ilie Gyuricsik i-aș răspunde la fel "pe bune??", dar aș mai adăuga: vă prețuiesc infinit.
Link către articolul apărut în excelenta revistă online, LaPunkt:
o lampă albastră înghite orașul
aici sunt acasă. aici nimic nu doare
câte-un sunet din copilărie abia mai răzbate
amintirile nu se mai întorc
din insulele lor îndepărtate
eram prinși în cuvinte mari
mai grele ca orele
în care aștepți promisiunea unei alte vieți
doar vântul sufla mai trecea un minut
adormeam.
în locul nostru luptau visele. gândeau
pentru noi
ne făceau să ne pierdem balansul
ne înălțau inimile ca pe niște zmee
!câtă ruină să scrii despre vise
aici nu mai pândim nodurile de lumină
printre ramuri
iubirea nu mai poartă numele tău
aici nu e nimeni
nimeni în toată această moarte –
a noastră
Câteva poezii noi în pagina 5 a revistei ACOLADA nr. 12/ 2025. Mulțumesc mult domnului Radu Ulmeanu!
https://www.editurapleiade.ro/
Acolada_nr._12.pdf https://share.google/iG5J2HGhKK9IbNuAy
Go away. I haven't dispossessed anyone
Haven't usurped anyone's bread.
No one died in my place. No one.
Go back into your mist.
It's not my fault if I live and breathe,
Eat, drink, sleep and put on clothes.
Link to the poem here: Primo Levi - poems
nu merităm freamătul zilei care ne-a adus împreună
nu merităm lumina. îngerii deschid ușile dimineților
apoi își șterg amprentele cu grijă
nu merităm nici copacul din fața ferestrei
merităm doar visele care se uită ușor.
inima care nu poate iubi ar trebui înlocuită
așa cum înlocuim detectoarele de fum
de ce căutăm atât de adânc ceea ce nu se lasă atins?
pământul își scoate singur măruntaiele în afară
unele stele își schimbă poziția
pentru a se face vizibile în timpul eclipsei
Socrate ar fi spus că omul este altceva
decât propriul său trup
focul stins nu are nimic în comun cu ideea de foc
nu și-a spus niciodată ești și cenușă
acoperișul fragil al unei colibe nu crede în furtuni
orice femeie se teme de femeia din turnul de sticlă
cu toate că zăpada pe toți ne ridică
"mâna mea în mâna ta este tot mâna ta"
în Addenda e scris
într-o notiță
spune-mi ce face un cuvânt
arată-mi ochiul din care se naște
greșelile rămân în urma lui
ca benzile negre sub roțile mașinilor
un vânt puternic despică burta cerului amorțit
aș crăpa niște lemne de foc
dintr-un butuc masiv
care știe să ardă
aș înmuia lumina numai în lumină
macul numai în roșu
inima în palmă
ca o urnă
în fiecare zi soarele scrie pe ferestre
îi spunem viață. o repetăm
până iese mai bună
spune-mi ce face un cuvânt când nu e rostit
tăcerea e un alt fel de a iubi
mai adânc ca mormintele
sunetele și clinchetele dizolvate în aerul fin
în univers
nu prea departe
