vom da greș încă o dată
ca niște cupe de crini tăiați fără milă.
una după alta se închid ușile inimii
iar eu plâng de parc-aș fi singurul om care n-ar mai avea dreptul
să-și ridice privirea înspre stele la sfârșitul zilei
de parc-aș fi un asasin plătit
așteptându-și sentința
de parcă cuvintele separă oamenii pentru totdeauna
la ce-aș mai putea spera fără ochii cerului
și la ce mi-ar folosi aripile lipite cu ceară
visele încâlcite în cheagurile cernelei carbonizate
prea târziu. e-atât de târziu pentru vise
în locul feței din oglindă doar urme
adânci
în care nici zeii nu s-ar putea recunoaște
răspunde-mi mamă te rog răspunde-mi
nu din mormânt
ci din adâncul meu unde încă ești
de ce mai plângem
când nimic nu se mai naște din lacrimi
No comments:
Post a Comment