Despair has thirty pairs of legs
(Gherasim Luca)
vremea metaforelor a trecut
cu toate că pietrele și unii oameni
se simt excluși de la jocurile realității
noaptea târziu cerul
și strada
lucesc ca safirele săpate în minele din Laos
e rece pentru sfârșitul ăsta de mai
decid să merg mai departe
200 de pași mai încolo mintea mea deschide scrisorile
pe care mi le-am scris când eram tânără
câteva lacrimi (din cauza lunii atât de singură)
însă nu le permit
fiindcă iar se va lăsa cu o insomnie sau cu o
jumătate de anxietate
față de care nu știu cum să mă port
un câine
fuge în întâmpinarea mea de parcă m-ar recunoaște
stăpânul lui își cere scuze
așa cum numai stăpânii câinilor blânzi știu să o facă
nu mă așteptam să întâlnesc pe nimeni la ora asta
îmi spune omul încurcat de absența unei lese
de prezența mea în mijlocul străzii
degeaba zâmbesc
întunericul are legile lui
întind mâna las câinele să mi-o miroase
îl mângâi ușor pe cap apoi îmi văd de drum
deschid altă scrisoare
dacă nu e ceea ce ți-ai dorit
nu e cazul să te îngrijorezi
un student a descoperit o planetă nouă
în a treia zi de stagiu la NASA
totul va fi așa cum a fost dintotdeauna
cerul va continua să se sprijine
pe umerii tai
și pe povești.
mâine va ploua
în unele cafenele se vor inventa cuvinte noi
în altele depărtarea
o chelneriță își va arunca șorțul
pe spătarul primului scaun gol
și va pleca
fericită
fără să știe încotro se îndreaptă
