pentru a putea exista tot ceea ce există
am convenit să dau partea mea de durere
mai ales toamna când sângele e un cerb
cu dinții tociți până la carnea gingiilor (de ce nu?)
dacă auzi strigătele de plecare ale cocorilor
și nu ai monede în buzunare e semn de sărăcie
bufnița împarte vești despre moarte
iar trandafirii cu gâturile întinse înspre fereastră
mă strigă insistent pe numele mic să-mi arate
cât de grozav e cerul fără nori
știu știu las-o moartă cu atâta frumusețe trandafirule
că te sap de la rădăcină și te urc pe un munte
să vezi ce se vede de-acolo despre oameni
cum intră disperarea în casele lor
pe ușile lăsate deschise
cum se scurge ca o lavă peste blide si lucruri
cum intră în nările lor adormite
să le răscolească visele și amintirile
e bine dacă dimineața ori seara ți-ai făcut timp
să te gândești la ai tăi – cei plecați cine știe pe unde –
despre care nimeni nu mai știe nimic
de parcă n-ar fi avut vreodată o mamă ori o adresă
e bine dacă îți faci timp să urmărești
plopii transparenți agonizând împreună cu vântul
sau să privești o frunză cum se scaldă în galben
dacă faci asta trebuie să rămâi lângă ea
până reușești să distingi strigătul unui om
"căznindu-se se afle unde-i Dumnezeu"
dacă l-ai auzit ești pregătit să iubești până la capăt
fără să aștepți nimic în schimb
sfârșitul e unde se oprește muzica
pasul de dans poezia mai ales poezia
