mai ales poezia

pentru a putea exista tot ceea ce există

am convenit să dau partea mea de durere

mai ales toamna când sângele e un cerb cu dinții tociți 

până la carnea gingiilor (de ce nu?)

dacă auzi strigătele de plecare ale cocorilor

și nu ai monede în buzunare 

e semn de sărăcie

bufnița împarte vești despre moarte

iar trandafirii cu gâturile întinse spre fereastră

mă strigă insistent pe numele mic

să-mi arate ce grozav e cerul fără nori

știu știu las-o moartă cu atâta frumusețe trandafirule 

că te sap de la rădăcină 

și te urc pe un munte

să vezi ce se vede de-acolo despre oameni

cum intră disperarea în casele lor

pe ușile lăsate deschise

cum se scurge ca o lavă peste blide

și intră în nările lor adormite 

să le răscolească visele și amintirile

e bine omule e bine dacă dimineața ori seara

ți-ai făcut timp să te gândești

la ai tăi – cei plecați cine știe pe unde –

de care nimeni nu mai știe nimic

de parcă n-ar fi avut vreodată o mamă 

o bunică ori vreo adresă

e bine dacă îți faci timp să-ți imagineazi 

plopii transparenți așteptând vântul

sau să privești o plantă cum crește

dar dacă faci asta trebuie să rămâi lângă ea

până reușești să distingi strigătul unui om

din celălalt colț al pământului

dacă l-ai auzit înseamnă că ești pregătit

să iubești fără să aștepți nimic în schimb

calamitățile (tot mai dese) nu sunt altceva

decât grămezi de neiubire

sfârșitul e acolo unde s-a oprit muzica

pasul de dans poezia mai ales poezia