mai ales poezia

pentru a putea exista tot ceea ce există

am convenit să dau partea mea de durere

mai ales toamna când sângele e un cerb

cu dinții tociți până la carnea gingiilor

(de ce nu?)

dacă auzi strigătele de plecare ale cocorilor

și nu ai monede în buzunare e semn de sărăcie

bufnița întotdeauna împarte vești

despre moarte

iar trandafirii cu gâturile întinse

înspre fereastră

mă strigă insistent pe numele mic

să-mi arate ce grozav e cerul fără nori

știu știu las-o moartă cu atâta frumusețe trandafirule 

că te sap de la rădăcină

și te urc pe un munte

să vezi ce se vede de-acolo despre oameni

cum intră disperarea în casele lor

pe ușile lăsate deschise

cum se scurge ca o lavă 

peste blide

cum intră în nările lor adormite 

să le răscolească visele și amintirile

e bine omule e bine dacă dimineața ori seara

ți-ai făcut timp să te gândești

la ai tai – cei plecați cine știe pe unde –

de care nimeni nu mai știe nimic

de parcă n-ar fi avut vreodată

o mamă sau o bunică

e bine dacă îți faci timp

să-ți imagineazi plopii înalți așteptând vântul

ori să privești o plantă cum crește

dar dacă faci asta trebuie să rămâi lângă ea

până reușești să distingi strigătul unui om

din celălat colț al pământului

dacă l-ai auzit înseamnă că ești pregătit

să iubești fără să aștepți nimic la schimb

calamitățile (tot mai dese)

nu sunt altceva decât grămezi de neiubire

sfârșitul e acolo unde s-a oprit muzica

pasul de dans poezia

mai ales poezia