încă un veac de singurătate

cuvintele se retrag
până acolo unde nimeni nu te mai recunoaște
legat de patul tău cu rotile
plutești deasupra grădinilor vii
gesturile florilor în direcția vântului
nu te mai agită
nu-ți mai dau dezlegări la vis
întinzi mâinile
te sprijini de crucile înclinate
ale părinților tăi

foarte aproape de ele

nimicul înghite nimicul
mai rămâne
ceva
cât să se lingă pe degete mai rămâne ceva

numai bun pentru alte răsărituri

(imagine: Marta Spendowska)

mozaic

de ce trăim aici în orașul ăsta
de parcă am merita ceva
timpul îndulcit cu arome precum o vată pe băț
ni se lipește de buze de față
nu mai putem fluiera
am fi putut ofta împreună cu pietrele presate
în mozaicul decorativ
dacă cineva nu s-ar fi jucat cu noi
și nu ne-ar fi îmbrâncit prin încăperi reci
de unde privim în gol
până se face lumina mătase
cât mai departe unul de celălalt
să nu otrăvim tot ce atingem
urechile ciulite la zgomotul de mașini mașinării
și povești
diferite de poveștile alor noștri
care-au crezut
că trebuie să ne învețe
să credem și noi că până și iubirea-i reciclabilă

(imagine: friedensreich hundertwasser-red streets)

porți

cel mai tânăr câștigă 

mi-a plăcut și mai mult fiindcă știam

 

că-l pot reîncepe oricând    

la orice oră din zi din noapte 

când îmi trăznea mie prin cap să mă-ntreb cine sunt  

un joc ca oricare altul cu miză mare  

pierdut ceea ce trebuia pierdut  

găsitorului nu i se oferă nimic 

în afară de vorbe 

(aici ai fi putut să-ți faci reintrarea doamne

porți mari las deschise la fiecare capăt de vers)

aceleași greșeli 

aveam încredere unii în alții  

și-n jocul acela  

al cărui nume nici nu-l mai știu 

(imagine: Helen Lundeberg)

până la mine

 nimeni din familia mea n-a scris bilețele

urmele ni se vor topi înainte de-a păși

degeaba ne uităm înapoi  

degeaba ne înecăm mințile în băuturi invizibile

 

fumurile căsuțelor albe

în care ne sorbim zilnic porția de praf

stau drept împotriva cerului

 

nu se mai spun povești nici poezii mincinoase

se ia prânzul în clădiri ultramoderne

la masă cu oamenii mileniului

se ascultă strategic

se răspunde mecanic

let’s touch base

sure let’s touch base

 

învață-mă cum să mă rog încă o dată

trimite-mi o altă imagine

 

un bărbat încearcă din răsputeri

să-și vină în fire

reușește când se lasă

și plânge

Indiana Dunes