The Melancholy

 

nimic nu se mai naște din lacrimi

vom da greș încă o dată 

ca niște cupe de crini tăiați fără milă.

una după alta se închid ușile inimii 

iar eu plâng de parc-aș fi singurul om 

care n-ar mai avea dreptul să-și ridice privirea înspre stele 

la sfârșitul zilei

de parc-aș fi un asasin plătit 

așteptându-și sentința

de parcă cuvintele separă oamenii pentru totdeauna

la ce-aș mai putea spera fără ochii cerului 

și la ce mi-ar folosi aripile lipite cu ceară

visele încâlcite în cheagurile cernelei carbonizate

 

prea târziu. e-atât de târziu pentru vise

în locul feței din oglindă doar urme 

adânci 

în care nici zeii nu s-ar putea recunoaște

răspunde-mi mamă te rog răspunde-mi 

nu din mormânt 

ci din adâncul meu unde încă ești

de ce mai plângem

când nimic nu se mai naște din lacrimi

Beddha ci dormi

 

doar un pas

               What is there now to hold us to earth

                (Robert Bly)

i’m speaking again

bună ziua realitatea mea dragă bună ziua

Gargantua e născut prin ureche 

dipsozii invadează Utopia

Panurge îl însoțește pe Pantagruel în lupte.

n-am mai văzut de-o vreme soarele nostru tânăr 

cine ne ascunde pietre semiprețioase sub unghii?

cine ne umple pieptul cu apă stătută?

unde ne sunt mamele și bunicile să ne mai frământe o pâine?

nu-i decât un pas de la toate culorile

la nicio culoare spunea Rumi

la polul opus poetul focului palid se mulțumește cu cenușiul  

tăcerea inundă câmpiile îmbolnăvește copacii și păsările

strada principală duce întotdeauna 

la o biserică o școală și-o crâșmă

orele traversează linia orizontului 

după ce-au topit pereții camerei 

în care atât de mult am visat

ghemuită în patul meu

ca într-o iarbă adâncă

neagră