tu

tu care treci prin fața mea ca un fum 

ca o adiere pe apă 

și-mi legi sufletul de acest pământ negru 

în care clipește din când în când un ochi de uriaș tandru

tu care mi-l arăți pe dumnezeu cu degetul 

atunci când un copil își oprește brusc rugăciunea să fugă la joacă 

și-mi spui că nu există nimic 

până când cerul nu-și răstoarnă tornadele 

ca pe niște butoaie goale 

(un actor prost imitând viețile noastre) 

tu care și atunci când ești nu știu dacă ești 

sângele tău dă întotdeauna în clocot 

și se aprinde ca o otravă

învață-mă să ating creștetul amiezii cu mâna 

să nu-mi fie teamă

căci moartea nu-i mai mult decât ultimul cântec

la sfârșit de spectacol