*

îți vorbesc mult repede și tare de parcă un tren de mare viteză trece pe aici în același timp de parcă aș bate cuie în oasele noastre să le țin pentru totdeauna împreună. cel mai greu de străpuns sunt cele micuțe care nu pot primi atâta greutate
renunț și tac. tăcerea mă preface în lavă. mă preling pe niște scări circulare în sus până la singura stea vie cât ochiul aprins a lui Dumnezeu în care noi nu ne vedem fiindcă nici nu suntem. atunci fac cale întoarsă. trec de iarba rămasă sub zăpadă până dau de singurul om îngropat în hainele tale și mă cutremur. simt durere și frică.
urlu până când nu-mi mai văd mâinile cu care îi zgâlțâi pieptul să-l întreb când ți-a furat veșmintele și unde te-a ascuns. viu să mi-l aduci îi strigam celui mort și știam că nimeni nu mă aude